The Newest
Când un Călător a vizitat mai multe Orașe decât poate numi, imaginile lor încep să se amestece în mintea lui, creând noi arhitecturi, noi Orașe făcute din aminitiri și colțuri de stradă; Orașe retrase în nebuloasa memoriei, Orașe uitate de mult, Orașe care nu au fost încă vizitate, Orașe care nu există încă pe acest pământ, sau au existat cândva dincolo de amintire. Cu timpul, aceste Orașe ale Minții încep să le depășească în număr și în complexitate pe cele ale Trăitorilor în Realitate; se nasc continente întregi cu așezări vaporoase clădite din vise, văzute de la distanță, către care mulți oameni au încercat prin mijloace arcane să obțină un permis de trecere.
Într-un bloc cu multe turnulețe pe acoperiș, cu balcoane care merg de jur împrejurul etajelor și punți către alte blocuri, la etajul opt în Orașul Himerelor, locuiește o femeie pe care am cunoscut-o cândva, împreună cu trupul ei alb, înalt ca de ibis, cu părul negru acoperindu-i jumătate din expresia pierdută pe care am văzut-o când se uita lung pe geamul unui tren care se îndepărta. Pe partea cealaltă a străzii, dacă pășești de-a lungul sârmei cu rufe proaspăt spălate suspendată între două terase, ajungi la apartamentul viitorilor mei copii, care se joacă cu bile de sticlă verzi și albastre, umplându-și timpul până ce tatăl lor va intra pe ușă, obosit după o zi de muncă. De pe acoperișul clădirii, dacă privești cu atenție, poți vedea în zare casa unde copiii mei sunt deja adunați împreună cu copiii și nepoții lor, la picioarele patului meu, veghind cu răbdare și sperând că acele cuvinte pe care le spun nu vor fi ultimele.
În fiecare noapte caut adresele acestor apartamente, descifrând semnele străzilor, semne ascunse într-o reclamă, într-un poster, întrebând pe localnici în limbajul lor de semne și simboluri. Este un Oraș creat de mine, totuși sunt un străin în el; iau tramvaie și taxiuri, în fiecare noapte-zi, de fiecare dată către cartiere noi și necunoscute ale Orașului; într-o noapte mă pierd printre străzile cu șiruri de conace vechi, în alta printre fabricile și canalele dinspre port. Rămas fără bani, merg pe jos zile întregi, dorm pe sub poduri, cerșesc o jumătate de coroană ca să pot lua trenul către alt sector, și este exact ca acum mulți ani, când eram mic, atunci când m-am urcat în alt tren în drum spre casă, și m-am pierdut și-am căutat drumul, și din acea zi, am tot căutat drumul spre casa pe care am avut-o cândva, chiar dacă este așa departe, așa de demult că nu-mi amintesc cum arăta, nici pe ce stradă era, la ce număr, și la ce etaj era camera mea preferată.
Acoperișul clădirii din fața mea este acoperișul școlii în care am învățat cândva; sub el sunt stivuite balcoane și ferestrele de la diverse apartamente în care am locuit. În curtea din spatele școlii sunt corturile militare din tabăra vânătorilor de munte, și cazarma, și mai într-o parte clopotnița bisericii unde m-am cununat cândva, ale cărei porți din fier sunt ale spitalului în care parcă am fost internat câțiva ani. Oriunde mă duc, văd clădiri din trecut, străzi așa cum nu mai sunt, așa cum erau când aveam cinci ani.
Arhitectura îmi vorbește prin semne, îmi spune că am ajuns în momentul acela din viață când totul este amintire și totul se reclădește din memorie. Când nu mai există viitor, nu mai există evenimente posibile care să fie transformate în amintiri, pentru a umple Orașul acesta înghesuit și încremenit. Nu mai există nici o îndoială, strada din fața mea, care duce spre câmpul cu pământ răscolit de plug, gol, este ultimul Altundeva. Cerul e înnorat la orizont, bate vântul dar nu îl simt, în mijlocul orizontului se întinde un pâlc întunecat de pădure, la capătul drumului care șerpuiește de-a lungul câmpului. Marginea Orașului din spatele meu promite nenumărate combinații de turnuri, poduri, canale și arce. Câmpul din fața mea promite Necunoscutul, și îmi amintesc cu siguranță de el deși nu l-am văzut niciodată.
În timp, am ajuns să iubesc acest Oraș fabricat din amintiri. Pare să fie Orașul Infinit, căci nimic nu-l trădează cum că ar avea vreo limită. Mergând la vale de-a lungul unui bulevard din Solaria, în același timp cutreier un chei din Miriada, cu sute de foișoare aplecându-se de la colțurile palatelor bizantine și maure. La colț, dau peste clădirea Apotheker cu vitrinele pline de condimente cu nume picante, pe lângă mine trece o mașină Volkswagen Beetle de culoarea măslinelor verzi, apoi trece o cămilă încărcată cu astrolaburi, sextante, lunete telescopice, ceasuri cu pendul de torsiune în clopote de sticlă, și alte curiozități adunate de negustorul dravidian.
Turnul cu ceas din capătul pieței începe ca turnul de la Palatul Culturii din Jassy, dar se termină mai sus cu minaretul marelui Pharos care călăuzește corăbiile către țărmurile Orașelor Mitice, dincolo de Marea cea Mare. În vârf e Big Ben, care tocmai bate miezul nopții, și eu intru într-o tavernă, aproape goală în momentul acesta al dimineții, ca în clipa următoare să mă regăsesc într-o saună din Parvati, plină cu plante exotice atârnate de boltă, și prin arcade se vede în depărtare un crater vulcanic.
Ies înapoi în stradă și sunt pe podul Carol din Praga; în fața mea este ceață și se văd turnul și bisericile, în spatele meu podul se continuă cu o lungă punte din piatră suspendată între două pante terasate ale unor ziduri acoperite cu iederă din Babylon. Aud țipetele femeilor și copiilor care se bălăcesc la poalele cascadei dintre cele două zigurate. M-am întors spre ele, caut cu privirea Turnul Babel, în timp ce merg cu atenție pe puntea îngustă și extraordinar de lungă, care continuă să urce printre zigurate, și apoi cotește spre o zonă mai aglomerată a Orașului în timpul Revoluției. Îmi strâng mai bine haina pe mine în timp ce las în urmă fumul și tancurile ruginite. În fața mea, un tânăr cu capul bandajat, care mă provocase cândva la un duel pentru o femeie, se împiedică și cade de pe acoperișul propriei case. Ca de fiecare dată, după ce cade el mă cuprinde frica.
Mă trezesc din nou în golf, exact când femeia cu plete roșii se roagă repetând frenetic, pierdută, Gode deliver us from the fury of the Northmen. Își strânge în brațe cele două fetițe, privind cum răsar din ceață opt sute și ceva de drakkare purtând spre continent armata regelui Cnut Vallgård, câte cinci sute de oameni fiecare. Primii care sar în apă sunt câteva brute desfigurate care se izbesc unii în alții ca să intre în berserkergang. Coifurile conice le cad de pe cap și încep să facă spume la gură, unul chior își smulge o șuviță din barbă și o agită către oamenii noștri, apoi sunt asurzit de un topor care se înfige în scutul celui de lângă mine. S-a auzit ca un tunet, și într-adevăr începe să plouă torențial. Se întunecă și abia reușesc să îmi păstrez simțul orientării, pentru că pirații urlă cât îi țin plămânii. Alerg spre femeie și urlu că sunt prea mulți și trebuie să fugă în munți. Una dintre fetițe se împiedică și e prinsă de picior de o piele-de-urs, care o mușcă de umăr cu o gură imensă, înainte să apuc să îi crap spinarea.
Apoi îi văd pe cei rămași din grupul celor Treisprezece trăgând cu săgeți aprinse în luntrea funerară unde fratele meu zace cu sabia pe piept. Durerea mă face să zbor. Amețit, mă arunc în aer, cu viteza unui țipăt, peste cartiere amestecate din Orașele-State, Otranto din Calabria, Cyrene din Pyroboreea, Tanith din Cartagina, Kenopolis din Egipt, Sodoma și Petra din Navateea, Tygris din Assyria, Eridos din țara Edenului, Tarsus din Lydia, Gordium din Frigia, Nekropolis din Scythia, toate cu clădirile, templele, gropile, amintirile lor, cu oamenii pe care i-am cunoscut, pe care i-am văzut murind, cu felinarul de la un colț pustiu de străduță, cu pivnița de vinuri cu pereți mucegăiți, și înapoi la experiențele de ieri, când am cântat la pian în cafenea și în pub, când m-am plimbat pe bulevardul Carol costumat în vampir, când am băut un absint și o bere, și apoi am adormit cu ușa de la balcon deschisă și acoperită cu perdeaua. Nu mai există nici o îndoială, strada din fața mea, care duce spre câmpul cu pământ răscolit de plug, gol, este ultimul Altundeva. Cerul e înnorat la orizont, bate vântul dar nu îl simt, în mijlocul orizontului se întinde un pâlc întunecat de pădure, la capătul drumului care șerpuiește de-a lungul câmpului. Îmi amintesc cu siguranță de el deși nu l-am văzut niciodată. Să înaintez?... Mai bine mă întorc în Oraș.
