Jocul
marți, 15 februarie 2011
Oare m-ai crezut când te-am rugat să inventezi un Joc, în dimineața aceea? Cum te-aș putea convinge că am vorbit serios? Aș vrea să-ți pot spune de ce e atât de important, însă mă tem că voi sfârși prin a-ți spune doar de ce e atât de important pentru mine. Se intâmplă uneori să te îndoiești că ți se cuvine sau că ai puterea de a visa. Însă cu Tine nu e așa. Tu ai în Tine un fel de perfecțiune (oare visez?) care face ca visele să fie adevărate, atât de adevărate încât nu ai cum să nu crezi în ele. Așa s-a întâmplat când ai construit Orașul.
De aici mi-a venit ideea cu Jocul. De ceva timp visam la un Joc despre tainele Orașului pe care, jucându-l, să văd Orașul așa cum nu l-a mai văzut nimeni înainte (în afară de Tine), un Joc pe care să-l pot juca singură, așa cum făceam în Copilărie, și pe care, peste ani și ani, să-l descopere cei care au nevoie de el...
Cred că ești singurul care ar putea gândi un astfel de Joc.
And I find it kind of funny... I find it kind of sad... the dreams in which I'm dying are the best I've ever had... I find it hard to tell you... I find it hard to take... when people run in circles it's a very very... mad world... mad world...
Melodia mă bântuia încă de la distanță, refrenul care se repeta din nou și din nou. Dacă nu aș fi știut unde este casa lui aș fi găsit-o mergând după muzică. Era ca un fir de nisip sau de vopsea pe care el îl lăsase să se scurgă în urmă, pentru a găsi drumul înapoi. Hello teacher tell me what's my lesson... look right through me... look right through me...
Strada descria un semicerc larg, apoi cotea brusc și cobora dealul în scări și serpentine. Casa lui era chiar pe colț, formând un unghi ascuțit, și strada cobora de jur împrejurul ei. Am privit în sus, la fereastra deschisă de deasupra balconului, de la mansardă. Mă aștepta.
Când am intrat în salon un parfum ciudat m-a amețit. Pianul, globul constelațiilor și orologiul cu îngeri abia se vedeau, învăluite într-un abur dens. Am urcat în mansardă și iată, el fuma dintr-o narghilea cu gravuri în formă de plante, învăluit în întunericul care nu era îmblânzit decât de flăcările mărunte ale unor lumânări. M-a invitat să mă alătur, mângâindu-mi obrazul cu vârfurile unghiilor, și m-am așezat în mijlocul unui uriaș pat acoperit cu pernuțe de satin brodate cu frunze. A dat la o parte draperia grea din catifea roșie, și luna plină a luminat în tonuri de albastru camera uriașă în care totul părea făcut din frunze de toammnă. Muzica lentă, vocea tremurătoare, cu timbru androgin, care se auzea de undeva de după draperii, și câteva fumuri trase până la refuz au făcut ca totul să pară ireal și depărtat, numai ochii lui mă fixau, oprindu-mă să cad cu totul în reverie.
Îndată ce m-am săturat să mă joc cu aburul, el mi-a arătat micul altar unde ardeau lumânări parfumate, între două statuete. Ceară albă pentru laptele de cocos și ceară brună pentru mosc și scorțișoară. Fumul lor se amesteca și se împrăștia printre aripile celor două închipuiri înaripate. În stânga era Victoria din Samotrace, din aceeași marmură roz pe care o văzusem în Luvru, și în dreapta era arhanghelul Mihail făcut din bronz, cu sabie și scut, călcând pe capul unui dragon.
Camera era plină cu obiecte ciudate. Deasupra patului erau atârnate o mulțime de capcane pentru vise, pe care le-a împletit chiar el și le-a decorat cu pene de corb și de porumbel. M-a trecut un fior la gândul că ar fi jumulit păsări pentru a le atârna penele acolo. Nu am îndrăznit să întreb. Mantia lui lungă din catifea verde, părul lung până la brâu și unghiile lungi și sticloase m-au făcut să mă mulțumesc cu un schimb misterios de priviri.
De-a lungul unui perete se întindea o bibliotecă imensă cu cărți legate în piele. Pe birou avea o tablă de șah cu piese din sticlă verde și o călimară din argint bogat decorată în care lăsase o pană verde. Săbii de tot felul și măști de carnaval cu ciocuri și cu pene verzi umpleau pereții. Pe o altă masă era o tarantulă prinsă într-un glob de cristal și bustul unui faraon încadrat de doi șacali din abanos. La câțiva centimetri de ei se odihnea acum mâna lui, bătând cu unghiile în masă.
Ești conștientă că Jocul nu poate fi jucat decât de unul singur? Vocea lui era surprinzător de puternică și m-a trezit violent din starea melancolică în care intrasem. Singurul tău partener de joc, în care trebuie să ai încredere, este Orașul. Nu trebuie să asculți de nimeni, nici măcar de propriile gânduri.
Am înțeles, i-am confirmat nerăbdătoare. Probabil doar am gândit-o, căci nu mă auzeam vorbind. Prea bine, încheie el, unindu-și vârfurile degetelor lent în timp ce înclina capul. În lumina obscură numai buzele și nasul lung și vulturesc i se vedeau dintre plete.
Îți voi da un obiect. El va fi albastru când îl țin eu, roșu când îl ții tu, auriu (nu violet!) când îl ținem amândoi, negru când nici unul dintre noi nu îl atinge. Și într-adevăr, îmi puse în palmă un cub rubic care își schimbă instantaneu culoarea din albastru în roșu, trecând printr-un moment în care, când mâinile noastre s-au atins, pătratele lui au devenit aurii. Așezat pe masă, cubul era negru. Așa va fi și Orașul, se va schimba în funcție de cine visează în el, și în funcție de cine îl gândește. Când visezi, tu creezi Orașul în jurul tău, îl înfășori, îl crești. Și în același timp îl și vezi. Între creație și experiență nu va trece nici o secundă.
Mintea ta va fi liberă de gândurile cu forme de cuvinte ca și de limitele tale tehnice, inima va fi liberă de emoții care înrobesc ca și de limitele tale empatice, imaginația va fi liberă de limitele tale culturale. Scoase dintr-un sertar o cutie mare și zâmbi cu subînțeles. Un joc pe care să-l joci singură, ca în Copilărie. Mi-a dat cutia și apoi mi-a făcut semn să plec. Fii atentă, Jocul deja a început! mă avertiză el. Nici măcar nu îți dai seama că ai călătorit la miliarde de ani lumină depărtare...
Ciudat, când am coborât în stradă, deja nu mai era noapte. Soarele strălucea puternic, dar puteam să jur că luna plină abia răsărise când eram înăuntru, cu el. Nu știam dacă să fiu speriată sau entuziasmată. Nu îmi aminteam de coridoarele ce se deschid la capătul străzii. Cred că trebuia să aleg unul. În copaci înmugureau ciori, la început ca un bulb negru și rotund, apoi păsări în toată regula, explodând spre văzduh. Acum geniul lui își desfășura lucrarea; îmi spusese totul de la prima vizită:
Și orizontul va deveni o fâlfâire de bucăți de noapte. Văzând acestea, nu vei face decât să privești în tine. Porumbeii din parcuri vor încremeni în zbor și vor pica spărgându-se în cioburi argintii. Măturătorii le vor aduna rămășițele și vor coborî cu ele în ascunzișuri subterane pentru a-i îngropa în Mine, unde urmează să se fosilizeze în perle.
Am scuturat din cap. Era tot noapte, și nu era nici un coridor în capătul străzii. Trebuie să fi fost de vină ce fumasem. Am strâns mai tare cutia sub braț și am pornit spre casă. Am adormit cu Jocul sub pernă. A doua zi dimineața am căutat zadarnic cutia, nu era nicăieri. Și nici nu mai avea sens ce visasem în timpul nopții.
***
Ninsese în toată regula pe-afară și crengile copacilor formau un păienjeniș alb. Uitând cu totul de vis, m-am ridicat, grăbită să ajung la Universitate. M-am îmbrăcat cu greu, străduindu-mă să ies din letargie, și când am ieșit din bloc am avut un mic șoc neplăcut. Era foarte frig afară și nu eram destul de bine îmbrăcată. Vântul rece îmi intra pe sub guler și-mi dădea fiori. Ciorile erau foarte gălăgioase, doi studenți străini care vorbeau o limbă pe care nu am reușit să o identific aproape că nu se auzeau. Am trecut pe lângă ei încă încercând să-mi dau seama ce limbă vorbeau, și m-am trezit pe neașteptate la prima traversare. Două mașini albastre, identice, așteptau una lângă alta lângă trecere, urmând să meargă în sensuri opuse; am trecut pe nesimțite peste strada din care o mașină ieșea și pe care cealaltă mașină intra.
Aveam sentimentul ciudat dar sigur că ceva extraordinar urma să se întâmple. Avusesem și un déja-vu legat de cele două mașini... și am știut că la următoarea trecere mă voi întâlni cu cineva. L-am auzit înainte să-l privesc:
O să încerc să fac să îți apară visele din Copilărie în visul cu Jocul, dar vor apărea filtrate prin Imaginația mea... sau a altora! Depinde cine visează.
Era el? Arăta altfel, era mai scund, cu părul scurt, și purta un costum alb, mulat. M-am gândit imediat că ar trebui să-i fie frig, dar chiar atunci am realizat că nici mie nu-mi mai era frig. A trecut strada venind spre mine, înainte ca eu să fac un pas pentru a coborî de pe trotuar. A întins palma spre mașina din dreapta, care s-a oprit brusc și cu un scârțâit infernal, dar apoi șoferul a accelerat și mașina a alunecat într-o parte, ca și cum în față ar fi avut un zid invizibil.
Nu m-am mai mirat, eram pregătită. Simțisem că sunt tot în vis, în Joc. Ai pierdut ceva? mă întrebă el, și purta cutia sub braț.
Cine ești tu? am întrebat. Dar nu vorbeam. Totul era doar gândit. Eu sunt Copil, veni primul răspuns. Sunt partenerul tău de joacă, sunt Copil ca și tine. Eu sunt Orașul!
Îmi sunau în urechi vorbele Arhitectului de când fusesem prima dată la el în casă: Așa apare visul cuiva în visul altcuiva, …cum se îndoia strada aia din Paris. M-am gândit la Oraș ca la jucătorul cu care te confrunți, care va face mutări... în sine însuși! modificându-și structura când nu te uiți.
L-am întrebat atunci: Deci tu nu ai putea juca Jocul, nu-i așa? Sau vrei să joci Jocul cu Tine însuți? Îți mai amintești, "Orașul sunt eu" ? Îmi răspunsese cu un zâmbet larg, indulgent. De asta am avut nevoie de visele tale.
Stând încă în mijlocul străzii, l-am întrebat pe omul în alb: Să înțeleg că... trebuie să învăț să-ți răspund folosindu-mă de visele mele? Ca într-un joc adevărat?
Este un joc foarte adevărat, îmi răspunse Orașul, contrariat. Dar nu trebuie să înveți nimic. Visele mele nu au reguli. (Orașul visează?!)
Visele nu au... dar Jocul are întotdeauna reguli, am protestat. Altfel nu ar avea sens (zâmbi neîncrezător) și oricât de imprevizibil ar fi, tot trebuie să pornești de la ceva...
De ce ai nevoie de sens? Jocul din vis nu e ca cel din realitate, chiar conceptul se schimbă, iar sensul, sau regulile, dacă există, se vor construi pe parcurs, luptând cu haosul. Cine și cum mută, asta încă nu știu. Și nici ce este in cutie. Dar simt ceva… oricum, cel care a inventat Jocul este (poate ți-ai dat seama) tatăl și sinele meu, Arhitectul. Trebuie să fi pus ceva în cutie care mă modifică pe neașteptate.
Știu ce vrei să spui, și e adevărat atunci când construiești un Joc doar pentru tine...
Dar nu poți contrui un joc cum îl vrei tu decât așa, fiecare îl va construi doar pentru el. Fiecare are jocul si regulile lui, dar visele ni se întâlnesc, ca într-o mare rețea, unde ele sunt avatarurile noastre. În asta stă toată frumusețea!
Nu mă refeream la impunerea unor limite sau la un sens dinainte stabilit, ci am nevoie să înțeleg ce aștepți de la mine...
Exact ce mi-ai dat deja!
Am nevoie de ajutor ca să caut printre visele mele pe acelea pe care vrei Tu să le cunoști!
Nu cred că înțeleg… Orașul mă privi nedumerit, și toate felinarele de pe stradă se stinseră pentru o clipă, apoi se aprinseră mai puternic. Aaa! Oricare! Toată lumea visului e la fel de fascinantă, și desigur prefer visul care transcende cotidianul. Aproape toate fac asta.
Am înțeles... dar încercam să îți explic că e un pic mai greu pentru mine să reacționez la acest "orice"...
Orașul mă privi cu o expresie compătimitoare care parcă spunea "Îmi dai dureri de străzi!" Nu trebuie să-ți complici prea tare gândirea! Nu trebuie să stai în propria-ți lumină!
Am privit în jos rușinată. Știu... lucrez la asta…
E suficientă o mostră din Imaginația ta pe care eu să o integrez în Joc, pentru ca tu să fii jucător. Ce zici, începem? Eu fac mutări în mine, tu faci mutări în tine. Așa, la fiecare mutare te schimbi și mă poți vedea altfel. Eu la fel, la fiecare mutare mă schimb și te pot vedea altfel.
Orașul deschise cutia, și înăuntru era o tablă mare de joc cu un Labirint extraordinar de întortocheat, și pe primele pătrățele care formau capetele Labirintului pluteau două animale vii, un leu înaripat și un scorpion cu trunchi și cap de femeie.
Eu joc cu grifonul, tu cu acromantula, spuse Orașul. Uite, o să fiu amabil și o să te las să faci prima mutare.
Dar dacă schimb ceva în mine la fiecare mutare… pot să mă schimb atât de mult într-un timp atât de scurt?
Da, pentru că în vis tot ce gândești se întâmplă imediat.
Și cum… cum mut piesa?
Nu trebuie să muți piesa, piesa ești tu.
Și așa am ajuns să fac prima mutare. Rezultatul a fost că tot Orașul s-a umplut de ceață. Nu vedeam nimic mai departe de doi metri de mine. De ce ești nehotărâtă? s-a auzit vocea Orașului. Tu ai vrut Jocul, acum trebuie să ai curaj să faci mutările corecte…
Dar nu ai spus că nu există reguli?
Am spus că fiecare are Jocul lui și regulile lui. Tu știi ce e corect pentru tine…
Am mers prin Oraș ore întregi, încercând să găsesc… Orașul, tresărind de câte ori vedeam profilându-se prin ceață câte un om în alb. Dar abia când am încetat să mai caut, l-am găsit. Orașul era în mine.
Ne-am așezat cu tabla de joc între noi, în fața Universității. E rândul meu, spuse Orașul, și grifonul zbură pe următorul pătrățel. Mă întreb ce se va întâmpla când căile noastre se vor intersecta, sau când vom ajunge față în față, adăugă el cu un oftat. Apoi, luminile Universității, care se întrezăreau prin ceața deasă, s-au ridicat mai sus și s-au înmulțit, lăsând să se înțeleagă că în loc de trei etaje și trei intrări, clădirea avea acum șapte. Ochii Orașului străluciră. Cred și eu, făcuse treaba Arhitectului de unul singur.
Nu de asta! zâmbi el.
În clipa următoare am realizat că eram goală. Și nu doar atât, aveam plete roșii care îmi înveleau tot corpul, și patru brațe în loc de două! Orașul râdea de entuziasm. Eu, furioasă, mă gândeam cu încordare, încurcându-mă în propriile gânduri: trebuie să-i arăt eu lui! Dar oare este un "el"? Ce pot să modific în mine ca să iasă ceva dezastruos pentru Oraș? Dar imediat m-am răzgândit. Orașul mă privea cu extaz și admirație. Mă transformase în zeița lui! Nu puteam decât să-i fiu recunoscătoare, și totuși nu mă puteam abține să nu mă simt oarecum stânjenită. Am început să mă admir eu însumi: armonia perfectă a formelor mele, mișcarea unduitoare a celor patru mâini, părul des și moale care mă învelea cu o căldură ciudată.
Atunci am știut. Mutarea a fost făcută. Ceața se risipi, și dincolo de ea, pe vârful dealului Aurora, se înălța o catedrală uriașă din piatră brun-roșcată, care avea în centru un dom, iar în centrul lui și în jurul lui erau șapte minarete de înălțimi diferite. O zeiță are nevoie de un templu în care să i te închini, nu-i așa? Ia să vedem, ce ofrande îmi aduci?
Orașul făcu mutarea lui. Ceva s-a schimbat, dar nu am văzut ce. Asta era și ideea, râse Orașul. Să te văd cum te plimbi pe străzile mele cu înfățișarea asta, sucind mințile celorlalți visători, până găsești locul unde s-a produs modificarea!
Am fost nevoită să mut cu un pătrățel înapoi, pentru a redeveni umană; apoi am urcat dealul spre templu, sperând că altarul meu, care nu mai era al meu, îmi va aduce vreun indiciu. Și într-adevăr, în altar se afla o minge care își schimba culoarea, sărea uimitor de repede ciocnindu-se de tot ce-i stătea în cale și avea un râs răutăcios, poate chiar malefic, cu toate cǎ vocea îi era de copil.
Atunci m-am văzut într-o oglindă, și eram din nou o fetiță de cinci sau șase ani, speriată. De fapt nu mă simțeam deloc speriată, dar așa dorea să mă vadă Orașul. Oglinda se sparse imediat, pentru că mingea cameleon se izbise de ea. Mi-am amintit visul pe care îl avusesem când eram mică. Eram în apartamentul bunicilor, iar ei fugiseră afară, speriați. Atunci am știut că mingea era Cel Rău și am încercat să ies dar, fiind încremenită de frică, nu reușeam. Am întors capul spre ieșirea din templu. Acum, acum îmi era ușor să ies. Dar am ales să fac mutarea, și am redevenit zeița care putea să distrugă mingea, să o facă țăndări. Bunicule, bunico, puteți veni înapoi în casă. Cel Rău nu mai este, eu l-am spart.
Ai mutat, e rândul meu din nou, se auzi vocea Orașului.
Am ieșit din templu, uitând că am o formă ciudată, dar nu mai conta. Am izbucnit într-un râs nebun. Toți oamenii de afarǎ se transformaserǎ în iepuri. Dar nu orice fel de iepuri, ci din aceia uriași, așa cum apar în piesele de teatru pentru copii, doar că purtau cu toții aceeași mască din plastic. Prin urmare nu mai știam cine e bunica și cine e bunicul, cine e mama și cine e tata, pentru că se pierdeau într-o mare de măști identice, și cum nu mă puteam întelege cu nimeni am început să plâng.
Adună-te! E doar un joc! (E doar un vis!) E suficient să te schimbi puțin, tot ce gândești se împlinește, hai să vedem ce mutăm... da... ce-mi place că Orașul habar nu are ce schimb eu în mine, pe când eu pot oricând, de fiecare dată, să merg să caut modificarea din Oraș! Mutarea e gata, oamenii nu mai sunt iepuri, e drept că măștile au rămas...
Rândul meu! Se auzi vocea Orașului. Du-te acasă la bunicii tăi! îmi sugeră el. Și așa am făcut. Deja mă vedea din nou ca pe un copil. Foarte bine, mi-am spus, așa măcar bunicii nu vor fi surprinși când mă vor vedea. Oare are sens ce spun?... Nu contează, am ajuns.
Un motan portocaliu ocupase locul bunicului meu la masă și mânca folosind furculița si cuțitul. Bunicul, nervos, încerca să-l convingă să plece de acolo, pentru că locul era al lui. Motanul însă nu-l băga în seamă. Atunci, bunicul l-a amenințat cu mătura și el a făcut un salt spre perete, rămânând fixat acolo ca și când s-ar fi prins cu ventuze. Toți îl priveam uimiți, până când bunicul a spus Ce ați pǎțit cu toții? E doar un motan împǎiat! strigă indignat Orașul, și bunicii se uitau nedumeriți de unde vine Vocea, apoi am mutat, și eram din nou zeiță, dar de data asta cu părul negru, și apoi el a mutat din nou, și am fost luată de un val și purtată undeva departe, de unde nu mai puteam zări malul. Căci Orașul se transformase brusc în port, și prin tot golful se jucau delfini albi și albaștri. Atunci, cineva m-a tras tare de picior și m-am scufundat. Era un băiat, dar nu îmi amintesc cum arǎta. Sub apă totul era luminos, dar altfel decât în lumina Soarelui, fără umbre, iar culorile erau mult mai vii. Mi-a spus că mă duce să văd corpul Zeiței, al mamei mele. Nu m-am speriat. M-am scufundat cel mai adânc și am văzut-o, foarte frumoasă, cu părul roșu si cu ochii închiși. Părul părea încă viu, și ea se îmbrățișa cu cele patru brațe. Restul corpului însă era un uriaș Scorpion. Acromantula! Mută! Orașul e în mine, deci pot să ajung într-o clipă înapoi la țărm. Caută următorul indiciu! Ce s-a schimbat la Oraș? Nu se vede nimic, am cutreierat toate străzile? cine știe câte a mai construit când eu eram în larg! Apoi mi-a venit ideea să caut Orașul subteran, și l-am găsit coborând printr-o fântână arteziană din mijlocul unei piețe. Sub ea, un ulcior atârna de o frânghie până la bazinul de jos. Am căzut în apă, apoi am urcat scările de la margine. Orașul subteran era foarte slab luminat cu lumânări, și oamenii care locuiau împrejurul bazinului purtau togi albe. Nu le pot distinge fețele. Nimeni nu e însoțit, toți merg singuri și în aceeași direcție. Am pornit după ei. Se aude o muzică, din ce în ce mai tare. Orașul, merge cu mine, alături, privind în direcția sunetului; și el e curios. Cum, nu știi ce ai făcut? Am făcut multe, îmi vin mereu atâtea idei, valuri, trebuie să le pun în practică, să nu mă încurc în mine! Ajungem la destinație, și vedem… planete și stele, din a căror rotație și revoluție se naște muzica. Orașul vorbește cu o voce tunătoare și plină de ecou: Am crescut enorm de când mă joc cu tine! Știi, … acum eu sunt Cosmic.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu