REALITATEA DUPA CUTREMUR
marți, 15 februarie 2011
Universul nostru este cel mai imposibil lucru din Plurivers. În Plurivers există o infinitate de universuri. Posibilitatea ca universul nostru să se realizeze, dintre toate variantele posibile ale unei lumi, este de una la Infinit. Oglinzile, podurile, uşile şi ferestrele, odată create, sunt porţi către celelalte universuri. Dar capacitatea lor de a transfera lucruri dintr-un univers în altul, sau numai de a arăta acele lucruri, e blocată de persistenţa, sau intensitatea de manifestare, a universului nostru. Toate lucrurile pe care nu le putem explica aparţin altor universuri. Altfel spus, să rămână calmă este legea oricărei oglinzi care nu vrea să-şi trădeze scopul.
Amethyste Jansard
Atunci când regulile existenţei şi-au pierdut fundaţia şi Universul nostru cândva măreţ a căzut în dizgraţie, când porţile sale s-au deschis, am auzit Învăţaţii vorbind despre Marile Cutremure ale Realităţii. Unde gândurile omeneşti erau puternice, au rămas insule de realitate pe care Cutremurele nu le-au putut altera. Unde gândurile omeneşti erau slabe, realitatea a dispărut complet, înghiţită de haos.
Omenirea trebuia să se menţină pe insulele realităţii, să nu cadă în ocean, să nu lase să-i scape de sub control materia lumii. Fiinţele conştiente care au supravieţuit erau singurele capabile să îşi salveze trupurile de la destrămarea în iluzii, singurele forţe de coeziune care se mai opuneau haosului. Imaginaţi-vă acele timpuri, când orice iluzie a devenit la fel de reală ca materia solidă. Dureri orbitoare, sânge transformat în flăcări, oase rupându-se, carne devenind pulbere, oţelul curgând ca apa, ambră cenuşie, ambergris, plouând din cer. Mulţimi pe străzile schimbătoare, unduitoare, adunându-se la intersecţii, neştiind ce să facă, prinse în capcana propriei lor ignoranţe. Minţile lor slabe nu puteau face faţă unei lumi în care diferenţa între realitate şi vis se şterge. Şi oriunde gândurile lor se retrăgeau, treptat străvechea ordine a visului devenea din nou stăpână, cu propria ei logică şi adaptându-şi după voie legile naturii. Oamenii priveau înspăimântaţi cum blocurile Oraşelor deveneau copaci uriaşi. De câte ori încercau să oprească metamorfoza, mentalitatea lor dezorganizată făcea lucrurile şi mai confuze, scoarţă de copac răsucită aiurea ori explozii de frunze. Cu prima cât de mică suspiciune că ar fi înnebunit cu toţii, care a fost şi prima fisură în rezervele lor atât de mici de voinţă, ei şi-au proiectat coşmarurile. Copacii care fuseseră blocuri s-au umplut cu ciori. Porci alergau pe străzi pe picioarele din spate, în timp ce în urma lor pavajul se grăbea să devină pământ răscolit.
Legenda spune că arhi-existenţialistul Jansard, cel care l-a crucificat pe mult-stimatul Argentine în Marele Muzeu, a descoperit că mintea şi gândirea pot calma furtuna cu spume a realităţii instabile. Dar majoritatea fiinţelor umane erau prea iraţionale pentru a construi o lume nouă. Naţiuni întregi au dispărut, sau au căzut prizonierele propriei anarhii şi depravări. Unele universităţi, biblioteci şi muzee au supravieţuit, dar conţinuturile lor s-au transformat, şi nimeni nu a mai putut recunoaşte vreo carte după ce scria în ea sau vreo statuie după înfăţişare. Limbile s-au amestecat în ceva ce recunoaştem oriunde, deşi nu are nimic comun cu vreo limbă stabilă şi delimitată. De exemplu, culorile spectrului au devenit atât de instabile, încât nu mai existau decât serii de nuanţe schimbătoare, de lumini cameleonice sau întunericuri solide, şi pentru cele mai constante dintre ele am inventat câte un nume: sang, bronze, or, sinople, azur, argint, carmine şi sable.
Catedrala noastră nostradame a supravieţuit, dar a crescut câteva sute de metri, încarcerând în criptele şi galeriile ei trupuri vii, şi s-a amestecat cu tot felul de părţi de la toate celelalte biserici din Oraş, kapelle, sanperre, dumont, precum şi cu trunchiurile copacilor proaspăt crescuţi în vremea Cutremurelor. Raţionalitatea în acea zonă se diminuase cu secole în urmă, înlocuită cu un fel de memorie şi providenţă colectivă, rotte, adică fiecare se baza pe amintirile celorlalţi de câte ori uita ceva, la fel şi când avea de luat o decizie, decizia era luată de oricine se găsea în apropiere, ceea ce a creat legături şi încurcături de nedescris în societatea dinaintea Cutremurelor.
Catedrala suferea. Preoţii care mai erau întregi şi căutau un sanctuar aveau vise şi viziuni despre Cutremure, şi se trezeau urlând. Vedeau ornamentele marii biserici prinzând viaţă. Avându-i pe aceşti preoţi ca martori, într-un univers cu fundaţia zdrobită, strămoşii mei s-au născut din piatra statuilor şi a zidurilor, cu secole de singurătate în cârcă.
Patruzeci şi nouă de călugăriţe care se adăpostiseră în catedrală şi fuseseră îmbrăcate în ramuri din piatră încolăcite fără milă (căci piatra nu are milă) au rămas fără braţe sau picioare şi au fost descoperite abia după ce fii pietrei s-au împerecheat cu ele. Carnea nu mai respingea piatra. Nouveaukron, cel însărcinat cu recondiţionarea orologiului, nici nu apucase să îşi pună ordine în gânduri ca să repare timpul şi să înceapă să-l măsoare, când călugăriţele rămase în viaţă au născut fii şi fiice din carne şi piatră, inclusiv pe mine. Cele care aveau urmaşi cu gargui şi alte bestii au murit pe loc, iar progenia lor monstruoasă a zburat către cele mai adânci şi mai ascunse firide. Cele îmbrăţişate de către sfinţii şi îngerii din piatră au născut fiinţe înaripate care au populat galeriile superioare.
Era acum treizeci de ani, deşi sunt destul de sigur că trăisem destul de mult şi până în acea oră (sfinţii născuţi din portal îmi povesteau că înainte orele erau foarte scurte, şi nu era lumina aceea galben-roşcată afară şi umbra portocalie înăuntru), destul de sigur că trăisem mulţi ani înainte de acea oră, ani pierduţi pentru mine. Stăteam agăţat de pânza groasă şi prăfuită deasupra triforului şi ascultam un preot citind în faţa unei adunări de copii ai cărnii. Cei din carne goală considerau creaturile ca mine nişte abominaţii.
Cu timpul am descoperit intrarea în Bibliotecă şi am început să învăţ să citesc, furând câte o carte. Toate cărţile pe care le-am furat m-au ajutat să îmi definesc propria lume prin comparaţie cu lumile celorlalţi. La început nu mi-a venit să cred că celelalte lumi existau cu adevărat, nu numai Catedrala. Încă am îndoieli. Pot privi pe o mică fereastră rotundă din firida mea de unde se vede marea pădure din piatră şi copaci şi un râu care înconjoară Catedrala, cu nişte ciudate bucăţi de piatră care ies din loc în loc din maluri şi-mi pare că vor să se unească, despre care nimeni nu mai ştie la ce foloseau. Dar nu văd nimic altceva, deci experienţa celorlalte lumi e pentru mine ceva foarte îndepărtat.
Într-o scrisoare pe care un preot o lăsase pe o masă în Bibliotecă am descoperit că mai exista o singură persoană care îşi amintea cum arătau statuile din Marele Muzeu înainte de transformări, şi noi, cei înaripaţi, o vedeam zilnic pe acoperişuri. Niki era o fermecătoare fiică a pietrei născută chiar în Marele Muzeu, înainte ca trupul ei să fie prea mult transformat de Cutremure. Cândva am văzut-o stând pe trezore, cu aripile desfăcute. Pânza roşcată a rochiei din marmură, udată de ploaia de ambergris, i se lipea de trup, lăsând să se ghicească adâncimea pântecelui în jurul buricului, rotunjimile sânilor şi şoldurilor în care pulsa şi cânta sângele roz. Penele aripilor fluturau uşor, inima îi bătea ameţitor, se auzea de la distanţă. Marmura sângera prin gât de dorul cozilor împletite, pierdute cu mii de ani în urmă. Îi simţeam privirea fermă, chiar dacă îşi pierduse capul. Totuşi, Niki e atât de perfectă încât nu cred că a avut vreodată un cap. Toată lumea o iubeşte şi îi aduce ca ofrande coşuleţe cu scoici şi cochilii.
E adevărat că citesc, dar nu sunt un Învăţat. Mă interesează istoria recentă. Sunt destul de mic ca să încap în pasajele cele mai ascunse şi greu accesibile. Asta mă ajută să observ fără să atrag atenţia. S-ar putea să fiu singurul istoric obiectiv din toată structura. Ca orice istoric, în orice caz, am şi eu subiectele mele favorite din cadrul istoriei mari. Mi se pare destul de firesc că în unele dintre evenimente am jucat şi eu un rol important. Oamenii uită deseori că istoria personală şi cea colectivă sunt legate mult mai strâns decât pare. Dacă preferaţi o istorie în care nu e implicat şi istoricul, priviţi spre lucruri mai generale.
În momentul când a început istoria mea, copiii cărnii şi pietrei căutau trupul din piatră al lui Christos. Cei dintre noi care erau născuţi prin uniunea dintre călugăriţe şi gargui sau sfinţii pietrei credeau că mântuirea noastră depindea de marele Învăţător al pietrei, care a căpătat viaţă, la fel ca şi celelalte statui.
Era o lumină blândă, plăcută la ora când mă bucuram de priveliştea acoperişurilor, privind la dantelăria contraforţilor. Catedrala arată ca o insectă sau o reptilă uriaşă, ale cărei numeroase picioare sunt contraforţii, iar articulaţiile sunt arcele. La baza fiecărui arc e câte o căsuţă, şi din acoperişurile căsuţelor se lungesc capete de grifoni, diavoli şi dragoni prin gura cărora se scurge ploaia de ambergris. În unele locuri, de unde grifonii au prins viaţă şi au zburat, mai sunt doar cioturi, şi ambra a curs direct pe piatră şi a înnegrit-o. Acum căsuţele din piatră sunt locuite de oameni care miros a ceară de lumânare.
Am zăbovit într-un colţ întunecos o decoră întreagă, spionând întâlnirea a doi îndrăgostiţi, apoi am zburat lângă fleche, unde l-am cunoscut pe uriaşul de cupru, Apostolul Toma. Era singura formă umană care trăia la o înălţime atât de mare în Catedrală. Ţinea în mână un sul desfăcut pe care era scris un nume, Viollet-le-Duc. Era omul care îşi împrumutase chipul statuii, atunci când restaurase Catedrala. Uriaşul ştia Catedrala mai bine decât oricine, şi îl admiram pentru asta. Majoritatea monştrilor îl lăsau în pace, poate de frica mărimii şi greutăţii mâinilor sale. Era enorm, negru, dar stropit cu pete de un verde pal, şi chipul său era încordat într-o eternă meditaţie. Stătea în compartimentul său aproape de baza clopotniţei, la nici douăzeci de picioare de unde scriu acum, gândindu-se la timpuri pe care noi ceilalţi nu le cunoscuserăm niciodată; la bucurii şi iubiri trecute, spun unii; sau poate la povara care îl apăsa acum când Catedrala era (pentru noi) centrul acestei lumi haotice.
Uriaşul a fost cel care m-a selectat dintre hoardele de zburători fără braţe, fără cap ori cu aripile rupte, când m-a văzut citind. M-a încurajat să citesc. „Văd lumina în ochii tăi”, mi-a spus. „Te mişti ca unul cu mintea ascuţită. Nu eşti ca streşinele de ploaie, care nu scot pe gură decât ambergris. Ai substanţă. Pentru binele nostru al tuturor, foloseşte-o.” Şi aşa am făcut.
Şi-a ridicat privirea în timp ce zburam spre el. M-am aşezat pe un soclu gol şi-am spus: „O fiică a cărnii se întâlneşte cu un fiu al pietrei. Am văzut.”
A ridicat din umeri. „Aşa va fi, cu timpul, nu-i putem opri.”
„Nu e un păcat?”
„E ceva atât de monstruos încât e dincolo de păcat, devine necesitate”, a răspuns. „Se va întâmpla din ce în ce mai des cu timpul care trece.”
„Sunt îndrăgostiţi, sau cred că vor fi.”
„Numai eu şi încă unul ne-am ferit de a procrea în vremea Cutremurelor. Doar noi doi suntem îndreptăţiţi să judecăm.”
Am aşteptat ca el să judece, dar a suspinat şi m-a bătut uşor pe umăr. „Dar eu nu judec niciodată, nu-i aşa, prietene înaripat?”
„Niciodată”, am încuviinţat.
„Deci lasă-mă singur cu tristeţea mea.” Mi-a făcut cu ochiul. „Şi lasă-le lor puterea!”
Când m-am întors de la uriaş, am găsit oamenii din nava principală într-o agitaţie teribilă. Văzuseră pe cineva alergând pe boltă. Era Corbus, o statuie cu aripi negre şi coarne de berbec care era acuzat că o violase pe fiica episcopului. Nefericita era legată de către propriul său tată pe masa altarului, plângând. Oamenii trăgeau în fugar cu arcurile, şi bolţile răsunau de vârfurile săgeţilor de fier scrâşnind pe piatră. Corbus sărea de pe o nervură pe alta, dar eu eram un căţărător mai rapid decât el şi cunoşteam harta nervurilor mai bine; aşa că atunci când el s-a văzut prins în capcana unui aparent cul-de-sac, eu am gesticulat din umbră şi i-am arătat o deschizătură destul de mare ca el să se strecoare prin ea către grinzile acoperişului. A urmat calea indicată de mine fără pauze pentru mulţumiri, dar eticheta nu a fost niciodată importantă pentru mine. Am intrat în perete printr-una dintre perforaţiile în formă de fluture şi am coborât până jos, între peretele exterior şi cel interior, ca să aud ce se mai întâmplă, entuziasmat ca un copil.
Oamenii care se agitau prin fumul lumânărilor, între rândurile de capele fără acoperiş dintre buchetele de coloane, făceau un zgomot ca de roi de albine. Castrarea şi execuţia erau printre cele mai discutate subiecte. M-am lăsat să alunec printr-o fereastră dintre două arce pe aleea dintre peretele exterior şi căsuţele din piatră. Nu am apucat să fac mai mult de câţiva paşi, când un grup de adolescenţi au început să mă arate cu degetul şi să strige „Prindeţi bestia! Prindeţi micul trădător!”, căci mă văzuseră ajutându-l pe Corbus. Au alertat trupele mascate ale Episcopului, care patrulează pe toate nivelurile Catedralei. Aproape am fost prins la un colţ, căci nu mă aşteptam să mă vadă cineva în întuneric, acolo sus, când l-am ajutat pe Corbus. În ultimul moment, statuia lui Saint Cyr cu nou-crescutele aripi şi gheare de grifon m-a înhăţat şi m-a purtat pe partea cealaltă a acoperişului, apoi a dispărut cu un ţipăt răguşit, şi nu am avut timp să-i mulţumesc. De atunci, Saint Cyr s-a tot transformat, şi nu mai poate vorbi deloc. Numai ochii îi trădează inteligenţa.
Gărzile Episcopului Levi, numiţi levantis după numele lui, sunt o adunătură de fanatici religioşi care mişună peste tot îmbrăcaţi în sutane roşii din catifea, cu glugi conice în cap, ca de călăi, şi cagule negre pe dedesubt. Sunt întotdeauna înarmaţi cu săbii, topoare şi alte lucruri ascuţite fără o formă cunoscută. Armele sunt luate din dome desvalides, dar unele s-au transformat la Cutremure în simple obiecte ascuţite cu găuri, răsuciri şi despicături.
Toate statuile ştiu că levanţii nu se lasă uşor când au ocazia să se distreze. De aceea, când credeam că am scăpat, au apărut din toate părţile. Dar ei nu au aripi. M-am ridicat în vârful clopotniţei şi, prins cu toate mâinile de vârf, le-am întins coada, numai atât cât să-i enervez. Apoi am zburat în pădure, unde m-am speriat de porţile Catedralei. Ceea ce era odată un portal cu sfinţi şi regi din piatră albă (care se mutaseră toţi înăuntru), se transformase după Cutremure într-un abysse întunecat şi ameţitor de înalt. Mâini negre de bronz şi trupuri slabe, osoase, se mişcau încet în întunericul lichid format în adâncimea porţilor, şi am recunoscut în forma lor un desen dintr-o carte furată, reprezentând Porţile Iadului de Auguste Rodin. Mi-am amintit numele pe care levanţii l-au dat catedralei. Pentru ei nu mai era nostradame, ci leviathan, fiara adâncurilor.
Am intrat înăuntru printr-o turlă, aproape să dau cu capul în clopotul emmanuel, dar asta a fost o greşeală. Gărzile conduse de Leopold însuşi m-au încolţit pe scara în spirală. Mă mândream că ştiu Catedrala din vârf până în adâncul criptelor, dar în timp ce zburam disperat, lovindu-mă de ziduri, am dat peste un tunel pe care nu-l observasem înainte. Ducea adânc în zidurile groase ale fundaţiei. Fu volante, strigau cu dispreţ în urma mea. Ubi es, creature malade?
Eram în siguranţă pentru moment, dar nu puteam face nimic până nu plecau, aşa că am decis să-mi petrec ora de exil explorând tunelul. Nu e o idee bună să ajuţi copiii pietrei atunci când se opun Episcopului. Eram convins că nimeni nu mă vede, dar tot aşa fusesem convins că nimeni nu l-a văzut pe Sorat când l-a eliberat pe fratele său Sarastro din criptele pline ochi cu gărzile Episcopului. Şi el a sfârşit spart în bucăţele, şi fiecare bucată acum e o fiinţă nouă, care nu-şi aminteşte cine era şi nici una nu-l recunoaşte pe Sarastro drept frate.
Catedrala continuă să fie o surpriză. Acum realizez că nu ştiam nici jumătate din tot ce putea oferi. Sunt întotdeauna noi căi de a ajunge dintr-un loc în altul (unele, bănuiesc, sunt create atunci când nimeni nu se uită), şi câteodată chiar locuri noi care aşteaptă să fie descoperite.
În timp ce gărzile se agitau în dreptul găurii de deasupra mea, eu am coborât scările pe care ar fi încăput numai un copil de doi-trei ani. Aerul era din ce în ce mai rece şi mai umed. Pentru un timp, am coborât într-o beznă mai adâncă decât orice văzusem înainte în Catedrală, un întuneric atât de profund încât numai lipsa totală a luminii îl putea explica. Apoi am văzut undeva jos o părere de lumină galbenă.
Mai prevăzător, am înaintat încet; am trecut prin crăpătura unei porţi ruginite şi am păşit în camera luminată. Mirosea a piatră măcinată şi a apă minerală. Pe podea era un gargui mort, probabil de câteva luni, după duritate. Garguii mor greu, poate datorită canalului pentru apă de ploaie care îi străbate. Dar acesta fusese omorât. Trei lumânări ardeau în colţuri, pâlpâind din cauza unui slab curent de aer venit de sus. În ciuda fricii, am luat o lumânare şi am pornit să cercetez următoarea secţiune a tunelului.
Am mai coborât câteva duzini de picioare, până la o altă poartă din fier. Aici am detectat cel mai pur parfum care mi-a trecut vreodată prin nări, parfumul pietrei pure, al marmurei neîntinate. Mi-am simţit inima atât de uşoară încât aproape am început să râd, dar eram mult prea precaut ca să fac asta. Am împins poarta în lături, bătând tare din aripi, şi m-a izbit un aer rece şi curat. Mi-am deschis ciocul larg.
Lumina lumânării s-a rostogolit prin beznă şi s-a oprit pe un chip care mi s-a părut la început de copil. Dar m-am contrazis de mai multe ori la rând, căci figura avea mai multe vârste în acelaşi timp. După următoarea clipire, a devenit un bărbat de vreo trei sute de ore, cu fruntea înaltă şi mâini elegante, palid ca gheaţa. Ochii lui se uitau la peretele din spatele meu, parcă prin mine. Am început să tremur până în vârful aripilor.
Intrasem în sanctuarul lui Christos cel de piatră. Era foarte înalt şi purta o togă din granit cenuşiu, agăţată de umărul drept şi spartă din loc în loc din cauza secolelor de degradare.
„De când sunt aici?” Vocea Lui suna ca un cor de şoapte, care parcă se căutau unele pe altele câteva momente, şi când se găseau, mesajul rostit începea să tune, şi pereţii din jur vibrau.
„Dinainte de naşterea mea. Şase, şapte sute de ore”, am răspuns cu vocea tremurând.
Era slab, aproape scheletic, nu aşa cum mi-l imaginasem, ca un tâmplar voinic.
„Ce pot face pentru tine, stăpâne?” am întrebat cu o voce joasă.
„Pleacă!” a tunat vocea, după o regăsire întârziată a şoaptelor.
„Nu aş putea trăi cu un astfel de secret...” am îndrăznit. „Tu eşti mântuirea! Tu îl poţi alunga pe Episcop şi poţi aduce fericirea tuturor creaturilor!”
„Eu nu sunt un general. Eu sunt o statuie!”
Am simţit o respiraţie în spatele meu, şi apoi vâjâitul unei arme. Am sărit într-o parte, şi o sabie din piatră s-a spart pe podea lângă mine. Christos şi-a ridicat mâna. Când m-am întors, am văzut o bestie la fel ca mine, numai că mai mare şi neagră. M-am holbat la ea în timp ce trăsăturile feţei se tot transformau, făcând-o de nerecunoscut. Era din cauza puterii cu care mâna Lui o ţinea încremenită. Trebuia să fiu mai atent, trebuia să mă fi gândit când am văzut lumânările aprinse că bestia care a ucis garguiul mai putea fi pe aproape.
„Dar stăpâne, o să spună tot!” a mormăit bestia.
„N-o să spună nimic.” S-a uitat pe jumătate la mine, pe jumătate prin mine, şi-a adunat şoaptele şi am auzit vocea tunând „Pleacă!”
Am urcat plângând înapoi prin tuneluri, spre umbra portocalie a Catedralei cu miros de ceară. Nu puteam nici măcar să vorbesc cu uriaşul. Parcă mi se tăiase limba.
Pe la amiaza orei următoare am privit dintr-un cotlon întunecat cum mulţimea se aduna în jurul unui om în haine albe; îl mai văzusem înainte; se numea Pyreau, şi singurul motiv pentru care Episcopul nu îl închidea în temniţele criptelor era că vroia ca oamenii să aibă un exemplu al mărinimiei lui. În plus, deşi era foarte simpatizat, era considerat de majoritatea pe jumătate nebun. De această dată am ascultat, totuşi, ce avea de spus, şi în tulburarea mea am găsit în cuvintele lui ceva ce vibra şi în interiorul meu. Pyreau îl sfătuia pe Episcop să distrugă pânzele uriaşe care acopereau ferestrele şi să lase lumina să intre din nou în Catedrală. Mai vorbise despre asta, şi Episcopul răspundea de fiecare dată că lumina ar aduce cu ea şi mai mult haos, căci mintea umană era un focar de iluzii, şi că era mai bine ca întunericul să ascundă iluziile. Episcopul se temea, cu mintea lui nestăpânită, că va dispărea şi ce mai rămăsese din realitate.
Între timp, dragostea dintre Corbus şi Lavande, fiica Episcopului, creştea. Deveneau tot mai nepăsători faţă de pericolul de a fi ucişi de leviţi, şi în euforia lor îşi făceau planuri tot mai imposibile.
„Curând vom anunţa căsătoria noastră!” spunea Corbus.
„N-o să ne permită niciodată! Te vor tăia în bucăţele!”
„Sunt iute, nu mă vor prinde. Biserica are nevoie de un conducător nou, de o schimbare. Dacă nimeni nu rupe tradiţia, toată lumea va suferi.”
„Tatăl meu mă va da afară din turmă ca pe un miel lepros!” argumentă Lavande. Corbus se încruntă la auzul limbajului moştenit de la fanaticul Levi.
„Tatăl tău nu e păstor!”
„El este totuşi tatăl meu!”
Semăna cu romanele de dragoste pe care le găsisem în cufărul unei călugăriţe moarte. Planuri pentru un viitor imposibil. Totuşi, comparându-le drama cu infinita tristeţe a lui Christos din piatră, am căpătat o atitudine cinic-dispreţuitoare. Transformarea m-a ameţit. Cei doi se aruncau cu bună voinţă (dar fără ştiinţă, căci inima le întunecase mintea) în ghearele unui viitor sigur: Corbus va fi prins şi executat; Lavande va plânge, se va otrăvi cu propriile gânduri; cei care cântă vor cânta despre asta, poate eu voi scrie despre asta, şi în cele din urmă îi voi urma pe amândoi, ucis de păcatul plictiselii.
Apropo de plictiseală, am descoperit autorii mei preferaţi din Bibliotecă: Gilles Roussy şi Gregory Bearshade. Sunt amândoi discipolii lui Amethyste Jansard, şi duc teoriile lui cu câţiva paşi mai departe. Au scris şi cărţi împreună: Porţile universului şi puterea minţii, sau Visarea lucidă şi visarea cu ochii deschişi.
Când vine noaptea, lucrurile sunt mai instabile şi nesigure. E uşor să priveşti fix un perete şi să-ţi laşi visele să se materializeze. Cândva demult, după cum am dedus din cărţi, visele nu puteau prinde formă înafara somnului sau imaginaţiei. Destul de des am avut de luptat cu creaturi generate în visele mele, curgând din pereţi şi devenind rapid conştiente de sine şi înfometate. Oamenii, fiind mai slabi, mor adesea în timpul nopţii, pradă propriei lor imaginaţii. E o lume dură, aceasta în care trăim.
În acea noapte, adormind cu imaginea lui Christos din piatră în minte, am visat statui de sfinţi şi de îngeri cu trâmbiţe care coborau pe acoperişurile de la nostradame, întrebându-se ca nişte copii inocenţi de ce o găseau atât de schimbată, atât de mare şi de ce nu mai era albă. Apoi veneau levanţii, care încercau să îi decapiteze pe îngeri, dar izbuteau doar să le taie câte o aripă, care creştea la loc. Apoi veneau care de foc din care serafimii cu şase aripi ucideau oamenii Episcopului doar arătându-i cu degetul. M-am trezit brusc, obişnuit astfel pentru siguranţa mea, şi una dintre năluciri a rămas, incompletă, înafara visului. Ba chiar mai multe siluete transparente, şoptind, îşi făceau planuri cum să zboare mai repede înapoi de unde au venit. Toate s-au destrămat, dar fantoma sfântului care a rămas în urmă era o formă persistentă, întunecată, într-un colţ. Îi auzeam respiraţia grea.
„Sunt Simon”, mi-a spus, „sunt însăşi Piatra Bisericii, şi papii susţin că sunt moştenitori ai misiunii mele”.
„Şi eu sunt din piatră. Măcar în parte.”
„Atunci moşteneşti misiunea mea. Du-te la oameni şi fii papă. Şi nu te teme şi nu te lăsa descurajat de statuia lui Christos, căci un Christos este bun atât cât face ceva pentru o schimbare în bine, cât nu face nimic, nu este nici o mântuire de la El.”
Umbra s-a apropiat şi şi-a pus mâna pe creştetul meu, dar curând ochii i s-au mărit în timp ce îmi pipăia coarnele şi desluşea forma mea de ansamblu. A rostit nişte formule pentru alungat diavoli şi apoi s-a scurs grăbit prin fereastră. Oricum, erau cele mai înţelepte sfaturi pe care le primisem, în afară de îndemnul de a citi de la Toma. Dar chiar şi cea mai mare piatră nu se mişcă de la sine. Pentru a fi papă, aveam nevoie de servitori. Îmbătat de ideea puterii (chiar mă miram cum nu mă gândisem mai devreme că piatra e mai puternică decât carnea) am decis să apar în faţa mulţimii şi să mă proclam papă.
A fost nevoie de mult curaj ca să apar jos, între oameni, fără nici o deghizare, cu atâţi levanţi mişunând printre negustorii care îşi expuneau mărfurile zilei. Unii au reacţionat cu fanatismul şi intoleranţa tipice şi au râs de mine, ba chiar au încercat să mă lovească, să îmi rupă aripile. M-am căţărat pe ţevile orgii şi am privit tarabele cu rodii, apoi am spus gloatei cine sunt şi care era viziunea mea.
Am fost dăruit cu toate legumele şi fructele de care negustorii, din diverse motive, nu mai aveau nevoie; am sărit jos şi m-am ridicat spre balconul cel mai înalt, cel cu perforaţia în formă de fluture, înainte ca braţele înarmate cu ciomege să mă poată atinge. Din nefericire un levant era deja acolo, aşa că am intrat într-un tunel cu un etaj mai jos, în care numai oamenii foarte slabi puteau pătrunde. Câţiva băieţi m-au urmărit, şi unul şi-a pierdut un deget în încercarea de a mă tăia cu o bucată de sticlă colorată. Lăsaţi copiii să vină la mine, aşa spunea El, nu? Am fost nevoit să recunosc că tactica revelaţiei deschise era nefolositoare.
Următoarea strategie era să găsesc o cale de a zgudui viaţa Catedralei de sus până jos. Chiar şi fanaticii, reduşi la o mulţime de oameni, pot fi influenţaţi de prezenţa unei persoane predestinate şi capabile. Am pândit ascuns în pereţi aproape o decoră, timp suficient ca oamenii din Catedrală să uite evenimentul şi să-şi vadă de treburi. Trebuia să existe un punct slab în uriaşa structură socială din Catedrală, şi cu toate că nu mă gândeam la nici un fel de distrugere, doream ceva spectaculos şi inevitabil.
În timp ce mă gândeam, atârnat de o balustradă pe la etajul opt, deasupra comunităţii de copii ai cărnii, vocea gravă a Episcopului a răsunat, acoperind zgomotul mulţimii. Am deschis ochii şi am privit în jos. Uimit, am văzut toţi levanţii adunaţi în faţa altarului, şi patru dintre ei ţineau strâns un copil al pietrei. Erau câteva mii de levanţi de o parte şi de alta a altarului, şi în centru Episcopul striga către mulţime, arătând cu degetul către prizonier şi numindu-l diavol.
Era Corbus, desigur. „A violat tot ce aveam sacru şi îşi va ispăşi crimele în acest loc, puţin după ce Nouveaukron va anunţa zorii zilei din clopotniţă”, lătra Episcopul.
Nouveaukron, un bătrân din marmură, cu părul alb, drept şi lung până la genunchi, mătăsos, şi ochi albaştri, era şi el de faţă. Mulţimea era entuziasmată. L-am văzut pe Pyreau făcându-şi loc cu coatele prin mulţime, şi hainele sale albe erau murdare de fum şi cenuşă.
„Pedeapsa este castrarea şi apoi moartea!” încheie Episcopul. Apoi Corbus fu coborât în cripte. Toţi garguii şi grifonii erau agăţaţi pe coloane, iar îngerii şi sfinţii pietrei priveau de la balcoane. În acel moment, viitorul dorit de mine m-a izbit cu o neaşteptată claritate. Îmi doream partea mea de moştenire, care îmi fusese refuzată, nu toată moştenirea pietrei. Îmi doream să am pace cu mine însumi, să fiu înconjurat de cei care mă acceptă aşa cum sunt, şi care nu sunt neapărat mai buni decât mine. În timp se va întâmpla, aşa cum îmi spusese uriaşul. Dar îmi voi da seama? Ceea ce a încercat Corbus, în felul său, era să amestece carnea cu piatra până când nu aveau să mai existe diferenţe. Să nu mai fie oameni şi statui care se duşmănesc inutil. Să avem copii care să se joace în pădure. Copiii mei, jucându-se în pădure. Mi-am dat seama că aş fi vrut să fiu Corbus când o iubea pe Lavande.
Trebuia să-l salvez. Mi-am petrecut noaptea chinuit de coşmaruri şi mai ales de progeniturile minţii mele. În zori m-am dus direct la uriaş şi i-am cerut sfatul. M-a privit grav şi a spus:
„Ne pierdem timpul dacă încercăm să îi convingem pe oameni. Ca să-i convingi pe oameni trebuie să fii om. Dar nu avem nimic mai bun de făcut decât să ne pierdem timpul, nu-i aşa, prietene înaripat?”
„Ce ar trebui să fac?”
„Iluminează-i!” a spus Apostolul după câteva momente de meditaţie.
Am izbit cu pumnii în lespezi. „Oamenii ăştia sunt ca pietrele fără minte. Încearcă tu să iluminezi nişte pietre!”
A zâmbit pentru prima oară de când îl ştiam. „Şi pe pietre cade lumina. Iluminează-i!”
Am plecat în grabă de pe acoperiş; nu puteam şti exact când avea să aibă loc execuţia. Am sărit de pe o coloană pe alta, traversând Catedrala, până am obosit. Dar atunci, într-una dintre capelele fără acoperiş, care de obicei era pustie, am găsit un ciob de sticlă colorată şi l-am privit gânditor. Mulţi copii de la toate etajele aveau aceste cioburi colorate, şi fetele le foloseau ca bijuterii, împotriva voinţei părinţilor, care credeau că obiectele care lucesc astfel pot crea monştri în mintea copiilor. De unde le aveau?
Într-o carte pe care am răsfoit-o de sute de ori, cu ore în urmă, văzusem desene colorate cu ferestrele Catedralei. „Iluminează-i”. Cererea lui Pyreau către Episcop, să lase lumina în catedrală, mi-a revenit în minte. Am găsit frânghiile cu care erau legate pânzele care acopereau ferestrele în tunelurile de la ultimul etaj. Am decis că ferestrele cele mai potrivite erau cele uriaşe dinspre nord şi dinspre sud. Apoi am făcut o diagramă în nisip, încercând să îmi dau seama în ce anotimp eram şi din ce direcţie ar veni lumina: pură speculaţie, desigur, dar în acea clipă eram în febra genialităţii pietrei. Toate ferestrele ar fi trebuit descoperite, pentru siguranţa succesului.
Până spre amiază reuşisem să tai frânghiile mai groase folosindu-mă de cioburi, şi slăbisem cârligele din pereţi cu un pumnal furat din sala armelor. Am început să mă plimb de-a lungul galeriei în aşteptarea momentului potrivit. Lavande privea spre altar de la un balcon din lemn, de unde obişnuia Episcopul să privească execuţiile. Avea pe chip un amestec de teroare şi fascinaţie. Corbus era sub cupola de frunze din piatră cu patru coloane în formă de copaci care acoperea masa altarului, îi vedeam o aripă. În jurul altarului erau aşezaţi în cerc doisprezece levanţi cu torţe. Corbus era îmbrăcat în sutana roşie a levanţilor, o umilinţă la fel de mare ca pedeapsa care îl aştepta. Condamnaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca şi călăii, aşa nu se mai vedea sângele.
Se apropia timpul. Era nevoie de câteva clepsidre pentru ca sistemul de scripeţi şi frânghii să îngăduie pânzelor să se prăbuşească, aşa că am început să tai toate legăturile rămase. Curând, Catedrala s-a umplut de pârâituri, scrâşnete şi scârţâituri, pe care ecoul le transforma în urlete şi mugete, până când rugina a căzut de pe scripeţi ca o ploaie de cenuşă peste capetele mulţimii. În trei clepsidre pânzele au început să cadă, la început foarte încet, şi mi se părea că se prăbuşesc pereţii, apoi tot mai repede.
Corbus a profitat de neatenţia generală pentru a ieşi de sub cupolă şi a privi în sus; Episcopul era cu fiica lui în balcon; s-a retras imediat în umbră. Parcă pânzele pluteau, încă drepte, lăsându-se în jos, dar curând s-a auzit un tunet prăvălit şi un nor de praf s-a ridicat până la balconul Episcopului. La început, lumina părea obscură, probabil din cauza unui nor trecător. Apoi, o explozie de lumină a inundat lumea mea în claritate, de la un capăt la altul. Gloria miilor de fragmente de sticlă colorată, ascunse de secole şi abia atinse de timp, a căzut peste toate etajele în acelaşi timp. Strigătul mulţimii m-a făcut să tresar, sau poate lumina, încât am alunecat de pe coloana de unde priveam şi a trebuit să planez până la etajele inferioare, unde m-am ascuns, înfricoşat de ce făcusem.
Era mai mult decât simplă lumină. Era ca o înflorire, şi rozele transeptului hipnotizau pe oricine le privea. Nu erau rozele din nostradame, cum le văzusem în cărţi, acelea erau doar două cerculeţe pierdute în mările de flori şi flăcări ale rozelor leviathan-ului, darnice aproape până la obscenitate cu ochii locuitorilor săi. Ochii obişnuiţi cu întunericul luminat portocaliu de torţe şi lumânări, cu fumul produs de ele şi cu umbra aproape beznă a galeriilor, nu pot privi asemenea lumină fără să se închidă. Chiar şi eu mi-am acoperit faţa cu o aripă.
Mulţimea fiinţelor din Catedrală creştea. Pe măsură ce lumina scălda mai multe frunţi ridicate către miracol, splendoarea lui a cutremurat minţile oamenilor, şi din ele s-au revărsat conţinuturi prea nemaipomenite pentru a fi catalogate cu precizie. Monştrii care se năşteau nu erau violenţi, şi majoritatea viziunilor nu erau monstruoase. Văzduhul în care norii de praf şi fum de lumânare căpătaseră culoare licărea de glorii reflectate, de imagini de vis şi de copii îmbrăcaţi în voaluri albe. Tinerii nou-născuţi au păşit pe podeaua luminată, coborând încet, şi au început să povestească despre lumile lor. Animale necunoscute ţopăiau printre levanţi; panglici de mătase, globuri de lumină în plase aurii, cântau şi pluteau pe sub bolţi. Catedrala devenise o fântână arteziană a reveriilor şi viselor frumoase.
Oamenii au început să urce scările, ca să vadă ce nu puteau vedea de jos. Din ascunzătoarea mea, am văzut oamenii Episcopului ducându-i lectica în sus pe nişte scări înguste. Lavande mergea în urma lor, împiedicându-se, cu ochii închişi din cauza noii străluciri a pietrei. Toţi levanţii încercau să nu privească, dar nu reuşeau decât pentru scurt timp. Nici glugile şi nici măştile nu le erau de folos acum.
Am plâns, aproape orbit cu lacrimi. Am zburat mai sus şi am privit grupurile de oameni tulburaţi. Corbus avea încă mâinile legate. Şi Lavande îl vedea, şi se uitau unul la altul ca şi cum s-ar fi văzut pentru prima oară. Ea a luat un cuţit de la un gardian şi a tăiat frânghiile care îl ţineau prizonier. În jurul lor au început să se joace visele cele mai luminoase, albe ca marmura, roşii ca sângele, şi copiii lor nenăscuţi pe care Corbus îi vedea în ochii ei.
Am aşteptat un timp, ca lucrurile să se liniştească şi ca să mă liniştesc şi eu. Apoi am aterizat în balconul abandonat al Episcopului şi am strigat: „A venit timpul. Trebuie să unim copiii pietrei cu cei ai cărnii...”
La început m-au ignorat. Eram destul de elocvent, dar entuziasmul lor încă nu se domolise. Am mai aşteptat puţin, apoi am încercat din nou, şi am strigat mai tare. Fructele şi legumele din nou au prins aripi. „Monstrule”, strigau toţi, făcând gesturi ca şi cum ar alunga o muscă. M-am retras în vârful turlei unde mă urmăriseră Leopold şi gărzile, şi am rămas pe gânduri în poziţia pe care o aveau garguii din colţuri, cu privirea pierdută în zare, întrebându-mă unde am greşit. Mi-a luat surprinzător de mult timp să-mi dau seama că nu era atât stigmatul pietrei cât urâţenia formei mele care mă împiedica să devin un conducător. Era dureros să ştiu asta.
Pregătisem, totuşi, terenul, pentru statuia lui Christos. Acum ar fi trebuit să îşi poată lua locul cuvenit, mi-am spus. Am coborât până la poarta ruginită. Liniştea şi întunericul făceau un contrast puternic cu lumea de deasupra. Am dat peste monstrul cel negru, care m-a privit suspicios cu ochii lui din granit cenuşiu. „Te-ai întors!” a mârâit. L-am rugat să mă ducă la stăpânul său.
„Doarme!”
„Veşti importante”, am spus.
„Cum?”
„Aduc veşti minunate!”
„Să le aud!”
„Numai pentru El!”
Dintr-un colţ întunecat a apărut Christos, arătând mult mai bătrân acum, ca un profet, şi toga din granit avea mai multe spărturi decât prima dată.
„Ce este?” a întrebat.
„Calea e pregătită pentru Tine”, am spus, căutându-mi cuvintele. „Simon mi-a spus că port moştenirea pietrei, şi că ar trebui să merg înaintea Ta.”
„Tu crezi că Eu sunt fântâna din care curg toate binecuvântările?”
Am dat din cap în semn că da, deşi nesigur.
„Ce ai făcut?”
„Am lăsat lumina să intre”, am răspuns nedumerit.
„Pari o creatură înţeleaptă. Ştii despre Apocalipsă.”
„Despre ce?”
„Despre Cutremurele Realităţii.”
„Da.”
„Atunci, ar trebui să ştii că abia am puterea să Mă menţin întreg şi nemodificat, să Mă vindec de ignoranţa altora... Acum toţi au lumină. Se vor juca un timp cu ea, şi cînd se vor plictisi se vor întoarce la vechile obiceiuri. Locul tău nu e acolo.”
„Nu, nu e locul meu. Sunt prea urât.”
„Tu eşti prea urât, iar Eu sunt prea cunoscut.” Vocea lui nu mai era descompusă, dar nici tunătoare. „Ar trebui să apar din mijlocul lor, anonim, şi nu pot. Mai bine lasă-i singuri. Peste un timp mă vor crea din nou. Până atunci, noi nu avem ce căuta printre oameni. Întoarce-te în ascunzătorile tale şi trăieşte cât de bine poţi.”
„Dar...”
„SUNT O STATUIE !”
Stăteam cu privirea aţintită spre podea, lovit de o uimire dureroasă. M-am întors să plec. Când am ajuns la poartă, am auzit vocea Lui din spate, în timp ce o bucată din togă i se sfărâma:
„Ştii să joci pietricele? Dacă da, mai găseşte unul. Avem nevoie de patru la masă.”
M-am întors la uriaşul din cupru. Era, ca de obicei, pierdut în meditaţie. La picioarele lui erau împrăştiate schiţe detaliate cu părţi ale Catedralei. Am aşteptat răbdător până ce m-a văzut. M-a privit lung, mângâindu-şi barba.
„De ce eşti trist?”
Nu am răspuns.
„Mi-ai urmat sfatul, nu? Am auzit zgomotele.”
Am dat raportul, terminând cu refuzul lui Christos. Uriaşul m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi a spus grav:
„Eu nu sunt Apostolul Toma. Eu sunt arhitectul Viollet-le-Duc în persoană. Sunt singurul din acest Oraş a cărui memorie a reuşit să supravieţuiască dincolo de Cutremure, închisă în această statuie care este creaţia mea. Sunt singurul care şi-a imaginat cum urma să fie lumea după Cutremure. Crezi cu adevărat că lumea ta se reduce la Catedrală, prietene înaripat?”
S-a smuls de pe locul lui cu un huruit, şi a făcut câţiva paşi greoi. A ridicat mâna în care ţinea sulul de cupru înfăşurat şi a arătat cu el zarea împădurită cu arbori din lemn şi din piatră, descriind un arc de cerc:
„Vezi tot ce este în jur, aproape şi departe? Unde azi cresc copaci, cândva demult era un Oraş. Unul dintre cele mai frumoase Oraşe din lume. Se numea Paris, şi era vechi chiar şi pe-atunci. Era faimos pentru pasiunile născute în el; artiştii veneau cu miile, dar nici artiştii, nici filosofii, nici femeile uşoare, nu au avut raţiunea destul de puternică pentru a preveni destrămarea vechii realităţii. Acum, turnurile ascuţite ale bisericilor lui Christos nu mai sunt. Doar acesta, pe care l-am restaurat eu. Trebuie să refacem lumea pe cont propriu. Trebuie să ne coordonăm gândurile şi visele. Haosul nu poate dura. Ah, ce ocazie minunată, să fii arhitectul propriului univers! Să construieşti cerurile! Ultima lume, prietene înaripat, era un teren de antrenament, plin de legi aspre şi de restricţii. Acum trebuie să avem maturitatea de a ne asuma puterea minţii noastre.”
Şi-a întors privirea către mine, şi ochii lui erau dintr-odată blânzi şi plini de speranţă. „Tu ai aripi, poţi ajunge mai departe decât mine. Fii liber, prietene! Părăseşte Catedrala şi descoperă lumea ta. Construieşte-ţi viitorul, unul plin de lumină şi de împlinirea viselor tale! Pentru că acum se poate!”
Istoria mea de aici şi mai departe a luat o nouă înfăţişare. Am rămas în Catedrală câteva ore, pentru că nu puteam să mă despart de cărţile din Bibliotecă. Am explorat fără grabă pereţii tapetaţi cu volume legate în piele de la toate etajele uriaşei săli cilindrice, unde copiii cărnii mişunau în galeriile din lemn circulare şi pe punţile din lemn care le leagă de scara în spirală din centru, ca într-un muşuroi de termite. M-am bucurat să văd că mulţi zburători erau acum liberi să cerceteze orice carte îi interesa, şi oamenii îi lăsau în pace. Tăcerea era felul lor de a recunoaşte că greşiseră, dar mândria îi făcea să menţină distanţa. Am citit despre Plurivers, despre universurile adevărate şi despre cele false, despre podurile care treceau odinioară peste râu, despre porţi, despre persistenţa memoriei, despre materializarea viselor şi despre oglinzile care se distrează uneori pe seama noastră. Copiii cărnii se sperie atât de tare de nălucirile apărute în oglinzi şi de spiritele morţilor, încât mulţi mor pe loc, în loc să încerce să comunice sau să se apere, în caz că arătarea e ostilă. Copiii pietrei îşi arată esenţa tare în astfel de cazuri, ei ştiu să lupte şi nu fug ca nişte laşi. Oamenii simt câteodată prea intens emoţiile, şi asta îi face slabi.
Viollet-le-Duc mi-a spus uimit că nimic din ce citeam eu nu existase în vremea Oraşului, şi că probabil cineva avusese grijă ca transformările din conţinutul cărţilor să fie benefice fiilor pietrei. Ignorase cu bună ştiinţă faptul că fiii cărnii erau cei care foloseau cărţile în majoritatea timpului.
După ce am socotit că ştiu destul despre a controla materializarea viselor mele, a selecta ce să îmi rămână în memorie şi ce să dispară, a visa conştient de sine şi a recunoaşte semnele unor manifestări pluriversale, mi-am luat rămas bun de la uriaş şi de la sfinţii pietrei şi am zburat spre Orizontul cel mare. Am constatat cu surprindere că nu eram primul care părăsea Catedrala; mulţi monştri de toate formele şi mărimile zburau deja de-a lungul râului, trimişi spre libertate de către uriaş, sau poate eliberaţi prin propria cunoaştere, îmbogăţită de proaspătul acces la cărţile Bibliotecii.
Am prins viteză, simţind pentru prima oară aerul vâjâind pe lângă urechi; bucuria care m-a cuprins a provocat o explozie de forme şi culori în urma mea: flori de cristal plutitoare; baloane de săpun uriaşe, care se alungeau, se uneau şi se spărgeau cu zgomot; fragrances de salcâm, de soc, de tei şi de iasomie; strigătele mele de entuziasm năşteau noi fiinţe înaripate, cu pene lungi şi pufoase, vert şi azur, sau viollet şi carmine, căci văzusem în cărţile cu imagini şi culorile care erau înainte de Cutremure. Copacii din piatră înfloreau pe unde treceam, şi vântul purta vârtejuri de petale albe.
Am ajuns la Marele Muzeu, luându-mă după grifonii din granit cenuşiu sau din piatră gălbuie care păreau să se adune pe acoperişurile lui. M-am aşezat între ei, pe acoperişul unui pavilion cu hornuri zvelte. Vedeam Muzeul pentru prima oară, şi am putut să-mi dau seama că nu mai arăta la fel ca în cărţile cu imagini. Avea hornuri mult mai multe şi mai înalte, adevărate turnuleţe din piatră, care formau o pădure populată de zburători. Acoperişul avea multe spărturi, şi ferestrele nu mai aveau geamuri; fuseseră sparte de statuile înaripate care doreau un acces rapid şi uşor în orice parte a edificiului. Între braţele uriaşe ale clădirii se înălţa o piramidă scheletică, dintr-o plasă de fier ruginit ruptă în vârf, care încadra odinioară sticla, spartă din acelaşi motiv.
Am pătruns în pavilion printr-o spărtură a acoperişului, într-o galerie care oferea destul spaţiu pentru zbor. Muzeul nu mai avea etaje, căci despărţiturile se prăbuşiseră, sau fuseseră distruse, astfel că exista o singură galerie ce se înălţa din subsoluri până la acoperişuri. Şi în acest spaţiu se afla însuşi tărâmul făgăduinţei, paradisul copiilor pietrei! Căci nu mai trăia nici un om în muzeu, doar statui de toate felurile şi mărimile. Am aflat mai târziu cu oroare că toţi oamenii Muzeului fuseseră ucişi.
Fauna Muzeului era foarte variată, de la câini şi pisici cu urechi ascuţite la uriaşe statui cu cap de om, trup de leu şi aripi de vultur. Zei şi zeiţe cu trupul auriu şi veşminte strălucitoare din granit roşu sang se plimbau la braţ printre dărâmături. Şi am descoperit că aici trăiau nu doar copiii pietrei, ci şi copiii strălucitori ai fierului şi bronzului, cu trupul sablu precum bezna cea mai adâncă. Hermes sablu-jad, cu aripioare tremurătoare la glezne şi după urechi, ţopăia ca o libelulă învârtind caduceul pe care doi şerpi se unduiau leneş, căutându-se fără încetare unul pe celălalt. Diana neagră cu tunică fără mâneci, de vânătoare, din agată crem-lăptos ca spuma unei cafele fierbinţi, cu semiluna din aur pe creştet, îşi exersa măiestria la tras cu arcul din lemnul roz al arborelui reve-du-matin.
Cleopatra din marmură, cu struguri în păr, se întindea goală şi somnoroasă pe aşternutul ei, şi când m-a văzut, ochii ei mari cu sprâncene arcuite m-au privit cu inocenţa şi curiozitatea unui copil amestecate cu o scânteie de perversitate. Şi-a împins mai aproape de sânul mic capul cobrei pe care o hrănea cu dragoste maternă. De altfel, mai toate statuile umane din Muzeu umblau dezbrăcate, cu o senzualitate şi o dezinvoltură care i-ar fi scandalizat pe locuitorii Catedralei.
„Bu-hu-hu!” O mică bufniţă din marmură albă a zburat pe lângă mine şi m-a privit insistent, răsucindu-şi capul de mai multe ori în direcţia mea. M-am luat după ea până la poalele unei scări monumentale, şi acolo s-a aşezat pe mâna întinsă a unei statui. Era Palas, o zeiţă a pietrei din marmură albă, cu un coif înzestrat cu propria pereche de ochi, cu o minunată platoşă din agată şlefuită, cu valuri de culoare de la galben la maro-roşcat, şi o rochie din acelaşi material. Veşmintele ei îmi dădeau aceeaşi impresie ca laptele turnat în ciocolată. Nu mi-a adresat nici un cuvânt, doar un zâmbet, şi cu arătătorul de la mâna liberă mi-a arătat capătul de sus al scării, de unde se auzea un bubuit familiar, în ritmul bătăilor unei inimi. M-am grăbit să-i urmez îndemnul.
La capătul scării era Niki, cu aripile desfăcute, de zece ori mai mari decât ale mele; era luminată de patru ferestre ovale ce se deschideau sub bolţi, dispuse în cruce. Stătea pe o piatră de o formă ciudată, unghiulară, cu două ieşituri în părţile laterale. M-am uitat în sus la ea, îndrăgostit. Garguii şi grifonii veneau cu zecile şi depuneau în jurul ei coşuri şi coşuleţe cu scoici de toate nuanţele, cochilii şi steluţe roşii de mare. Nu ştiu de unde le aduceau. Până acum doar auzisem despre ele.
Stăteam nemişcat în faţa minunii, înconjurat de o aură colorată de vise pe care fericirea de a o vedea pe Niki o făcea să se învolbureze şi să crească. Mi-a venit brusc o idee. Era o idee nebunească, dar cu tot ce ştiam din cărţi puteam încerca. M-am înclinat respectuos în faţa ei şi am spus:
„Vin de la nostradame, unde copiii pietrei erau cândva persecutaţi, însă datorită mie acum trăiesc în pace. Sunt sigur că nu ţi-a mai cerut nimeni aşa ceva până acum, şi că în înţelepciunea ta nu vei ignora ce am de spus. Eu am capul şi mâinile care îţi lipsesc, tu ai trupul frumos de care am nevoie. Ştiu cum putem deveni o singură fiinţă. Cunosc un Învăţat care mi-a arătat că ne putem construi viitorul aşa cum îl visăm. Trebuie doar să îţi coordonezi gândurile cu ale mele...”
Nu am terminat ce aveam de spus, că Niki a început să coboare de pe soclu, pas cu pas, măturând cu aripile toţi zburătorii care o înconjurau şi izbind de pereţi garguii pierduţi în adoraţie, care se făceau ţăndări. Mă holbam la piciorul dezvelit cu care înainta, alb şi neted, ieşind de sub faldurile rochiei, întrebându-mă dacă are de gând să mă strivească. M-am dat înapoi, nesigur în faţa statuii mute care se îndrepta spre mine încet. Trena rochiei a răsturnat toate coşurile cu ofrande, în nepăsarea trecerii ei.
Frumoasa şi înspăimântătoarea Niki s-a oprit la un pas de mine şi s-a aplecat, lăsându-se în jos pe un genunchi. Am îndrăznit să îi ating genunchiul gol, m-am urcat pe el, şi apoi am sărit pe umerii ei. Am păşit cu emoţie pe gâtul rupt şi am simţit curând forţa cu care voinţa ei mă contopea în trupul uriaş. Aripile ei au devenit ale mele. Cele patru mâini ale mele au crescut şi au devenit ale ei. M-am simţit dintr-odată stăpân pe trupul acela uriaş, şi mai înţelept cu câteva mii de ani. Ştiam şi o limbă nouă, din ţara unde fusese sculptată Niki. O limbă în care se spunea, spre oroarea mea, panton krematon anthropos metron, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Am regretat pe loc această nouă înţelepciune, dar era prea târziu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu