Elevatie
duminică, 13 martie 2011
 Elevatie[1] Siedi qui, signore, vicino a me, parlami del cielo, Maestro mio, dei tuoi viaggi, e poi di poesia.[2] Unde sunt? În ce timp și în ce spațiu? Sunt multe coloane în jur, am visul acesta din nou, dar imaginea se schimbă repede: claustrul mânăstirii San Martino[3]; atriul Vilei Misterelor[4] – frescele roșii se întind cât văd cu ochii; altarul Sfintei Clara[5] și călugării franciscani rugându-se; o galerie din Museo Vaticani luminată feeric; cabinetul de lucru al lui Vitruvius[6], sau atelierul lui Sanzio[7], cu un bărbat în mantie aplecat în fața unei mese; acoperișul unui castel pe coasta Campaniei, care se transformă încet în hornurile și lucarnele de pe Châteaux de Chambord[8]; o mare aglomerație de persoane în tunici de catifea, pantaloni bufanți și tichii cu pană; malul mării cu fântâna-poartă a lui Bernini[9] luminată de lună... Amețesc... În centrul unei piețe octogonale văd un baptisteriu cu pereți casetați, în stil florentin, cu dom aurit deasupra. În față, două fontane arteziene, și de jur împrejur opt bulevarde mărginite de palazzi rafinate, în diverse nuanțe, cu arcade la parter și respectând o ordine și armonie simplă, fără excese[10]. Undeva pe un deal se vede o cetate fortificată. Urc o scară cu nenumărate cotituri, străduțele sunt înguste, într-atât încât clădirile stau de vorbă. Urc dealul, cu gândul să ajung în vârful cetății, fără să simt vreo oboseală. Trec de șapte ziduri pictate care înconjoară concentric marele templu din vârf (templu, castel, catedrală, non posso dicere). Zidurile sunt duble, cu arcade de ambele părți care umbresc picturile, și între ele sunt scări care urcă oblic[11]. Am ajuns sus și privesc mirat la ciudata construcție: planul crucii egiptene, arcade romane jos, ferestre gotice deasupra, un templu corintic la al doilea etaj, un Dom mai curând bizantin la intersecție, în mijlocul ansei[12] o curte interioară rotundă cu peristil și cu fântână arteziană în centru, șapte minarete de înălțimi variate, care strică simetria, cu acoperișuri foarte ascuțite.[13] Nu știu de ce totul îmi pare atât de familiar... clădirea e înconjurată de un șanț fără fund și e suspendată deasupra propriei baze pe niște piloni uriași. Se ajunge la ea din trei părți pe poduri înguste și arcuite. Trec podul și intru în clădire, abia apoi îmi amintesc inscripția de pe portalul gotic: Porta Mandorla [14]– per me si va nella città d'Architetto Urbino Solaris. Sub pilonii templului același portal era oglindit răsturnat. Summus ante portalium cathedralis, quae mole sua, terrorem incutit spectantibus[15]. Înăuntru podeaua e ca din sticlă, obsidian[16] în tablă de șah; observ cu încântare că e plin de clădiri construite înăuntrul clădirii mari. Lumina Domului face acoperișurile aurite să strălucească. Deasupra porților micilor edificii sunt înscrise diferite mesaje... Carpe Diem... Temet Nosce... Ama Dei... pașii îmi sunt purtați de întâmplare într-una dintre capele (deschiderea porților stârnește ecouri care se întorc din cele mai neașteptate unghiuri). Intru într-o sală rotundă (ecou puternic al pașilor). În jurul meu sunt Venus din Ille[17] și din Milo și din Samothrace; statuile sunt întregi, nu le lipsesc brațe, nici o aripă, nici capul. Mă opresc în fața tabloului Venus din Urbino[18] și îi studiez chipul... Ești tu? Chipul tău semăna atât de mult cu al ei, și până acum nu mi-am dat seama? Emoția reamintirii mă rupe, imaginea se destramă, totul se dărâmă sub ochii mei, iar eu deja nu mai sunt acolo. Alergi prin pădure, ai o rochie de-un verde proaspăt, transparentă, și o cunună de flori în păr; ești ca Flora sau ca Venus ale lui Tiziano, sau ca Primavera lui Sandro[19]... ai ceva din toate trei. Alerg după tine, mă tem să nu-ți pierd din vedere pletele auriu-roșcate. Alerg extraordinar de repede, abia ating pământul, parcă trec și prin copaci... dar te-ai înmulțit în douăsprezece, aveți clopoței la glezne, dansați în cerc[20] de câte ori eu sunt destul de departe, învelite în părul care are acum variante blonde și brune... mă ghidez după culoarea părului ca să te aleg, și alerg după tine neobosit. Cine ești? Brusc, te-ai oprit, te-ai întors spre mine, dar nu mai ești tu, e o femeie foarte slabă, poartă un văl negru dar lasă să se vadă fața lungă și ascuțită, cu nas și buze delicate, pieptul alb și mâinile cu degete subțiri și unghii lungi de sticlă... mă privește umbros de sub vălul subțire[21]. A întins mâna și mi-a pus-o pe față, acum o coboară apăsat și cu nepăsare peste ochii mei care se închid, și peste buzele mele... Sei vicina, adombri la mia mente. Dimmi, prima che tutto svanisca... Dio, no... Sunt într-o grădină cu statui de marmură, fontane, pini și palmieri. Doi copii[22] se joacă în iarbă. Băiețelul are o mantie neagră din catifea, pe care sunt cusute cu fir argintiu Soarele, Luna și Luceafărul; pe cap poartă o cunună din frunze galbene și roșii; pe umărul lui stă cuminte un vultur. Fetița poartă o mantie din catifea verde și o cunună din flori albe de măr; lângă ea stă un pui de tigru, pe care ea îl mângâie. Ninge cu fulgi de plop. Băiatul dăruiește fetiței o amforă pe care e pictat un centaur înaripat cu două perechi de aripi care trage cu arcul. Ce se întâmplă cu mine? Un râset cristalin răsună de departe. Imaginile fug, dansează, se învârt amețitor în capul meu... Sempre e solo con te, mi illumini d'immenso... zgomot de valuri... zgomot de motociclete, sirena unui vapor... Auguri all'unica personne che fa battere il mio cuore... frunze de palmier unduindu-se discret... lumina unui far pulsând departe în noapte... O bibliotecă uriașă, plină cu sfere armilare, globuri terestre, hărți și instrumente de astronomie... mâna ta mă cheamă, nu știu de unde. Văd Pontevecchio învăluit în ceață, sunt lumini aprinse în casele de pe pod, la o finestră stă Dante și arată cu degetul în direcția bisericii San Lorenzo; apare Lorenzo de' Medici, il Magnifico, pe un jilț, așa cum e îmbrăcat în sculptura pe care Michelangelo a creat-o la mormântul nobilului[23]. Per disciplinam meam, lux videbis[24]. M-am speriat, clopotnița lui Giotto[25] a venit brusc spre mine de unde era, Orașul lui Dante s-a comprimat, dar nu, clopotnița din Pisa cade peste mine. Închid ochii și pericolul dispare, nu-l mai simt, îți simt în schimb buzele pe gât, gâdilatul fierbinte, sunetul respirației... Cine ești tu? Ai intrat în viața mea (vălurile în culori marine, verde-albăstrui, flutură în briză), mi-ai readus valorile în discuție, le-ai confirmat pe unele, le-ai infirmat pe altele (trec pe Ponte dei Sospiri[26], apa lucește neagră, reflectă luna, se clatină undele, felinarele pâlpâie; lămâi și mandarini). M-ai transformat până la a nu mă recunoaște (nu mai știu să-mi număr aripile); mi-ai rupt rădăcinile, m-ai scos afară din mine, și înapoi nu mai pot intra (eu suspendat undeva înafara mea, privind spre nu-știu-ce). Mi-ai transformat visul în dărâmături... dar niște dărâmături pline de mister... pietrele pavajului sunt tocite de roțile carelor, s-au format două șanțuri, capitelurile cu frunze de acant lucesc strâmbe pe covorul de mușchi umed. M-ai înălțat și m-ai aruncat în gol (lupanare cu fresce erotice zugrăvite cu roșu, paturi din piatră aspre, gemete, plăcuța de la intrarea în Taberna Hedones), mi-ai arătat frumusețea... altfel. Îmi tot arăți năluci dintr-o lume diversă, dar ireală. Privește spre Vezuviu, în jurul vârfului gravitează nori cenușii... fulgere, tunet, cutremur. O mamă își îmbrățișează copilul. Pe mozaicul de la intrare stă scris Cave Canem[27]. Tatăl, poet, a rămas cu privirea fixată pe vârful încă fumegând al lumânării stinse (îți mulțumesc pentru copiii noștri). Mă ridic cu fumul lumânării. Aud o voce care vorbește o limbă necunoscută. Ascultând ajung să înțeleg: Privește în jurul tău, spune vocea, tot felul de locuri, tot felul de oameni... l-ai găsit pe cel care te duce către limita alegerilor tale? Întrebarea asta îmi produce confuzie... și confuzia mea în vis se traduce prin imagini care înnebunesc: copaci se scutură de flori, îi văd printre acoladele încărcate cu modele persane, mă răstorn, eram în Parsa[28], acum sunt în Petra: vântul răscolește nisipurile din El Siq[29], abia mai zăresc templul din capătul canionului; zidurile Ierihonului, steaguri și trâmbițe; scări care urcă în jurul unui zigurat, apoi coloanele Palmyrei[30]... Alegere? Ce alegere?... Întuneric. Îmbrățișare sălbatică în cântec de orgă, atingerile nefirești ale unor mâini de piatră, aburi și ceară topită, apoi nimic. Orga se destramă-n lăute[31], violine și clavire. Iar ai dispărut. Mi-ai înlocuit conștiința de sine cu cea de a te pierde pentru atâta vreme, poate pentru totdeauna. Viitorul e gol, trecutul la fel. Parcă sunt mort, dar nu vreau să renasc, căci dacă rămân mort nu mai pot păți nimic. Nu e bine, cineva încearcă să îmi explice. Giulio Romano îmi arată alegoria nemuririi[32]: pasărea Phoenix se înalță din oul crăpat de căldura flăcărilor de pe altar, Sfinxul ține planeta în lanțuri, șarpele își înghite vârful cozii. Confuzie. Ruptură. Știu ochii tăi prietenoși dar în mod misterios neîndurători, acum când nu îi mai văd. Prin tine am văzut lumea[33]. Da, mi-ai deschis ochii și mi-ai închis inima. Această iubire... o distrugere. Născută atât de curând și curmată atât de brusc. Plâng în mare; plouă. Ai venit aici: porți veșminte din flori și frunze, și părul împletit în cozi lungi, ca niște spice. Semeni cu Cleopatra desenată de Michelangelo[34]. Apa curge pe noi și pe stâncile falezei, multă, călduță, și florile și frunzele cad de pe tine... Îmi desenezi sprânceana cu degetul, de multă vreme n-ai mai făcut asta. Un bătrân orb cântă la vioară, vioara plânge un dans antic, bătrânul plânge cu lacrimi de aur; picături lucind cad pe barba albă și deasă. Are pe cap o coroană de lauri... sau salcie... sau măslin... Ce ai distrus în mine? Ce credeam despre mine, ce credeam despre iubire, despre a trăi sincer (măști albe și negre, cu ciocuri lungi; mascații își strâng mâinile și fac plecăciuni[35]). M-ai făcut chiar să mă îndoiesc că trebuie să ascult de sentimente mai presus de rațiune (veșnica pendulare; trepte se prăbușesc sub pașii mei), ai distrus viața mea anterioară, a cărei amintire s-a șters... Am pierdut amintirile dinainte de tine, nu mai există cale de întoarcere (filosofi, savanți și preoți certându-se; Platon ridică spre cer arătătorul mâinii drepte; Aristotel arată pământul cu un gest orizontal[36]; Zoroastru ține sfera constelațiilor, Euclid pe cea terestră; Luca Giordano se ascunde într-o peșteră, dar privește înspre lumină[37]). Eu luasem de multă vreme o formă – într-un fel, o expresie de sine perfectă. Acum ce îmi mai rămâne? (gândesc eu în vis) Nu văd nimic care să mă poată reintegra în identitatea mea. Văd o pasăre verde, cu coada lungă și unduitoare, a trecut dintr-un copac în altul; văd colone de sticlă, unele au fisuri; bat clopote; cupola casetată din basilica San Francesco[38]; când te privesc văd că nu mă asculți (dar vai, ce frumusețe), e un dialog între surzi, zâmbești fără dăruire... pentru că tu nici nu te-mparți când eu m-am dăruit cu totul. Văd prezența ta pură, consolatoare, dar și o clară și dură detașare, un suflet de nepătruns. Michelangelo și Donatello te privesc ironic, fiecare ascuns după câte un David[39]. La ce bun să mă consolezi ori să-ți pară rău, când umanitatea din tine e subordonată mereu unei plecări și inima ta e sclava unei cunoașteri cu nici un alt scop decât faima? Hei, ce faci tu în visul meu? Unde te ascunzi, după cariatide, după cupidoni, după fauni, după nimfe? Ai sărit în apa fontanei, am sărit după tine. Mă îndemni să scot viața în afara ei înseși, dacă te iubesc îmi ceri să nu te iubesc, și să fac din asta singura normalitate. Clipire, iar clipire, o gondolă, clipire... nobilii ies dintre arcadele de la Palazzo Ducale, care se leagănă în ritmul apei. De sub o mantie unul îmi întinde mâna: mâneca largă dantelată a cămășii, inelele cu nestemate de pe degete; gesturi androgine, plete ondulate, râsete pe sub batiste; nu toți se înțeleg, fiind amestecați florentini, venețieni, toscani, napoletani, calabrezi, și cine știe ce vizitatori din porturile Dalmației. Oare noi am comunicat vreodată? Oare cândva vei înțelege? Trebuie neapărat să pun totul în cuvintele rațiunii, chiar și ce nu se poate pune? (Goethe, într-o încăpere din Castel dell'Ovo cu vedere spre portul Santa Lucia, stă cu spatele la perete; zgârie zidul vechi cu unghiile, îngrozit, uitându-se într-un loc anume unde susține că îl vede pe poetul Vergiliu cum se pregătește să dea drumul din mână unui ou[40]) Cine pretinde că te iubește nu trebuie să-ți arate cât te iubește (Nu sparge oul!), nu îi dai voie să-și schimbe viața pentru tine, chiar dacă asta vrea (dinspre mare se aud bubuituri; altele răspund din vârful dealului; flăcări și țipete; arbalete între creneluri). Cine te iubește nu trebuie să trăiască viața, ci doar să o recunoască oriunde și oricând, și numai așa cum o vezi tu (Rafael îngenuncheat, plângând cu fața în pumni; la un moment dat se ridică brusc și se repede la noul tablou, vrând să sfâșie pânza; cineva îl apucă de încheietura mâinii; Rafael se întoarce: serafimi și heruvimi, în rochii albastre și roșii, zâmbind; un înger întoarce o clepsidră și îi dă penelul. Vrem și noi acolo). Este oare intolerabil să lași pe cineva să pătrundă și să răstoarne viitorul așa cum l-ai construit, din cărți ori cuvinte, făcut din nimic și destinat nimicului? (ceartă între nobilii venețieni, Turnul Babel de Brueghel) Durerea ta nu cere consolare, nu ceri, ca orice copil, să nu te doară, ea nu e pentru tine semnul că sufletul din tine cere ajutor (frescele unui altar, Magdalena se piaptănă în Oglindă). Durerea ta e semnul ignorat. Numai tu vei ști, când vei fi cu adevărat departe, ce înseamnă totul, mă vei căuta și da, voi fi aici... dacă orgoliul te va lăsa să te întorci, și să-ți regăsești inima, la luce viva, l'eterna Altezza[41], l'Amor che move il sole e l'altre stelle[42]... Mă trezesc ca de fiecare dată plângând. Erai dincolo de râu și nu găseam podul ca să trec. NOTE [1] Titlul se referă atât la o înălțare a spiritului în vis cât și la modalitatea de reprezentare a unei construcții în arhitectură. [2] Este vorba despre educația omului universal al Renașterii, cu un profesor privat cunoscător în toate domeniile, care îi vorbește discipolului despre astronomie, despre geometrie, despre poezie și retorică, îl învață greaca și latina și îl poartă, real sau imaginar, prin toate locurile cunoscute de el. [3] Certosa di San Martino din Napoli, mânăstire proiectată de Tino da Camaino și alții pe culmea dealului Vomero, lângă Castel Sant'Elmo, are o curte interioară splendidă cu arcade din marmură. [4] Villa dei Misteri din Pompei, datând din sec. II Î.Hr., are salonul împodobit cu fresce care se întind pe 17 metri, înalte de trei, și înfățișează numeroase figuri umane în mărime naturală celebrând Misterele Dionisiace, pe un fond roșu aprins. [5] Chiusa di Santa Chiara, în Piazza Gesú Nuovo din Napoli, mânăstire franciscană cu grădini de vis, a cărei arhitectură, similară cu cea de la San Vitale din Ravenna, combină zidurile și vitraliile gotice cu tavanul din bârne de lemn specific Creștinismului timpuriu, în loc de bolta ogivală; ecoul bisericii este foarte puternic, iar altarul este de o rară frumusețe și simplitate. [6] Autorul lucrării De Architectura și cel care a elaborat teoria proporțiilor umane în armonie cu formele primare din geometrie, teorie care a inspirat faimosul desen al lui Leonardo da Vinci de la Galleria dell'Accademia din Venezia. [7] Sanzio Raffaelo Santi (1483-1520), cunoscut în posteritate ca Rafael, autorul Madonei Sixtine și al Școlii din Atena. [8] Cel mai impresionant dintre castelele de pe valea Loirei, Chambord îmbină medievalul și structurile clasice din nordul Italiei în ceea ce se numește stilul Renașterii franceze (vezi și Sully-sur-Loire și Hôtel de Ville din Paris). A fost ridicat între 1519-1547 după planurile lui Domenico da Cortona și Leonardo da Vinci, oaspeți ai regelui François I, iar acoperișul său, încărcat la refuz cu unsprezece feluri de turnuri și trei tipuri de hornuri, după cum a dorit regele, era menit să imite turnurile și acoperișurile orașului Constantinopolis. [9] Fontana dell'Immacolatella, fântână din marmură albă încadrată de obeliscuri și coloane din marmură gri, sculptată de Michelangelo Naccherino și Pietro Bernini în 1601, se află pe malul mării aproape de portul Santa Lucia din Napoli, și printre cele trei arcade ale sale se vede insula Capri. [10] Autorul descrie La Città Ideale (circa 1480), de Luciano Laurana sau Francesco di Giorgio Martini, expusă la Galleria Nazionale delle Marche din Urbino. [11] Fragmentul descrie arhitectura din La Città del Sole, de Fra Tommaso Campanella, scrisă în Castel Nuovo din Napoli în 1602, în care se găsește proiectul idealizat de reformă socială, științifică și religioasă predicat în vremea conjurației calabreze. [12] Adică în mijlocul cercului format de toarta crucii egiptene. [13] O veche obsesie, catedrala care să combine simbolic, păstrând armonia și simplitatea, toate stilurile arhitecturale istorice și geografice, așa cum a dorit și arhitectul neoclasic Friedrich Schinkel. [14] Mandorla este forma de frunză obținută de pitagoreici prin intersecția a două cercuri. Numele ei înseamnă migdală; pe orizontală a stat la baza simbolului peștelui folosit de vechii creștini; pe verticală reprezintă nașterea (sau mai larg principiul feminin, în opoziție cu triquetra, obținută prin intersecția a trei cercuri). Ca intrare, așa cum e folosită în text, reprezintă întoarcerea la origine, în uterul matern, în paradisul pierdut sau în moarte. [15] Ne aflăm în fața portalului catedralei, care prin măreția sa provoacă teroare celor ce o privesc. Principiu latin enunțat în Evul Mediu, care se referă la reprezentările grotești și la dimensiunile mari ale catedralelor gotice, menite să alunge forțele diabolice prin intimidare. Dumnezeu apare atât ca protector, cât și ca judecător nemilos și ca misterul cel mai îngrozitor; astfel, opoziția estetică bine-rău se relativizează. Citatul latin apare și în romanul Notre-Dame de Paris de Victor Hugo. [16] Rocă vulcanică topită și răcită în formă sticloasă. [17] Venus din Ille (1837) de Prosper Mérimée (1803-1870) este o poveste despre o statuie din bronz pe soclul căreia scrie Cave Amantem. Noaptea statuia prinde viață și îl ucide pe cel care pusese pe degetul ei un inel, după care se căsătorise cu o femeie uitând inelul pe degetul lui Venus. [18] Venus din Urbino (1538) pictată de Tiziano pentru reședința de vară a ducelui de Urbino, expusă la Galleria Uffizi din Firenze. [19] Alessandro, fiul lui Mariano Filipepi, cunoscut ca Sandro Botticelli (c.1415-1510), a ilustrat ideea de iubire după concepția duală a filosofului neoplatonic Marsilio Ficino în La Primavera (c.1482), expusă la Galleria Uffizi din Firenze. Primăvara acoperită de frunze și flori apare alături de Flora și Zefirul, Venus și Hermes, Cupidon și cele trei Grații, și are o privire remarcabilă, greu de descifrat. [20] Cele douăsprezece fecioare reprezintă Orele (Horai) din mitologia greacă; ele dansează în cerc (în horă) precum Sânzienele și alte variante locale ale mitului. [21] Pentru o idee aproximativă asupra acestei descrieri a se vedea pictura Sappho (1867) de Charles-Auguste Mengin, la Manchester Art Gallery: seducție vrăjitorească, inspirând un amestec fatal de pasiune și frică. [22] După cum arată alegoria astrologică următoare, cei doi copii sunt Toamna (băiețelul) și Primăvara (fetița). Dăruirea amforei (vas pentru cenușă) semnifică faptul că Primăvara va regenera ceea ce Toamna a ucis. [23] Lorenzo de' Medici supranumit il Magnifico (1469-1492), patron al artiștilor florentini, are un mormânt sculptat de Michelangelo, în perioada 1521-1534, în Capela Medici din biserica San Lorenzo, unde este înfățișat într-o postură contemplativă, între personificările Răsăritului (feminin) și Apusului (masculin). [24] Prin învățătura mea vei fi iluminat (vei vedea lumina). Dante poartă aici mesajul Illuminati, al căror simbol este Delta lucifera cu ochiul de foc în centru. În gândirea medievală creștină, Trinitatea (tri-unitate) era o entitate personală formată din Tată, Fiu și Duh Sfânt; o reinterpretare a ei duce la trei verbe esențiale (essere, amare, conoscere) asociate cu cele trei atribute divine la vechii greci (Frumos, Bine, Adevăr). Frumosul este a exista, Binele este a iubi, iar Adevărul este a cunoaște, altfel spus ceea ce se cere de la om este Frumusețe, Iubire și Înțelepciune. Dar pentru Dante și oamenii Renașterii, Frumusețea, ca și urâțenia, aparține materiei (care există concret), Iubirea este principiul care pune lucrurile în mișcare, iar Înțelepciunea se traduce printr-o vastă cunoaștere a Universului. Astfel se ajunge la entități impersonale, readucând în actualitate filosofia greacă, entități care impun triumful omului (homo mensura omnium) și al științei asupra religiei, deși Renașterea e plină de imagini mistice, de îngeri și de sfinți: Materie (Arché), Energie (Dynamis) și Informație (Logos). [25] Campanile di Giotto, clopotnița Catedralei din Firenze, Santa Maria del Fiore, la care Filippo Brunelleschi (1377-1446) a adăugat inovatorul Dom care îi poartă numele. [26] Unul dintre cele mai pitorești poduri din Venezia, atât ca formă cât și ca poziție, cunoscut ca Puntea Suspinelor. [27] Este vorba despre așa numita "Casă a poetului trist" din Pompei, în momentul erupției Vezuviului din anul 79 care a îngropat la șapte metri sub pământ aproape 30 de mii de oameni. Pliniu cel Tânăr descrie un nor de cenușă și gaze otrăvitoare în formă de pin. Mozaicul amintit s-a păstrat peste milenii, ca multe alte mozaicuri fine decorate cu scoici pe margini, după moda grecească. [28] Persepolis sau Parsa, capitala Imperiului Persan. [29] Canion în Iordania unde arheologii au dezgropat din nisipuri vechea cetate nabateeană Petra, cu temple gigantice săpate în pereții de piatră. [30] Palmyra sau Tadmor, oraș antic la nord de Damasc; ruinele Palmyrei sunt remarcabile pentru teatrul cu arhitectură clasică și pentru șirurile de coloane și fragmentele de coloane care împânzesc orizontul. [31] Liuta barocă, instrument cu formă ovală, coadă articulată în unghi drept, sunet moale; are 13 corzi, una liberă și șase perechi dintre care trei sunt acordate la unison și trei la octavă. [32] Allegoria dell'Immortalità (c.1520) de Giulio Romano, pictură inspirată de Gigantomachia lui Claudianus, De immortalitate animae de Pomponazzi și de Metamorfozele lui Ovidiu, înfățișează Sfinxul ca destin, Phoenixul ca sinteză a elementelor (aqua/hydor, aer/stratos, ignis/heile, terra/gaia, spiritu/hieron) și ciclicitatea timpului prin șarpele Uroborus, alături de spațiu, sfera armilară (vezi și Carpeaux, Punctele cardinale, la muzeul Orsay). Apare și carul lui Apollo, tras de patru cai. [33] Stendhal în De l'Amour scrie că dragostea proiectează dinaintea ochilor natura sublimă ca pe o noutate inventată ieri; un proverb arab spune: Vei vedea îndrăgostindu-te ('āshiq tarā). Este o transfigurare care aduce percepția lumii cu ochiul inimii, ayn-el-qalb. Julius Evola completează în Metafisica del sesso (1969): contrapartea naturală, a dragostei deziluzionate sau forțate să dispară, este sentimentul de vid. Cine iubește chiar dacă ar călca jurăminte este iertat de zei, și el este singurul, spune Platon în Banchetul. Schöpenhauer a arătat că suferința de pe urma unei iubiri distruse e mai mare decât toate celelalte, pentru că nu este lovit individul finit, ci individul esențial și etern, în nevoia sa absolută de ființă și de confirmare. [34] Un desen în cărbune al lui Michelangelo din 1532 care se păstrează în Casa Buonarroti din Firenze, în care cosița împletită a Cleopatrei se confundă cu șarpele care o mușcă de sân. [35] Vezi Pietro Longhi, Reuniunea (1750), Ca'Rezzonico, Venezia. [36] Vezi Rafael, Școala din Atena (1510-1511), Stanza della Segnatura, Vatican. [37] Aluzie la Luca Giordano, Peștera Veșniciei (c.1685), National Gallery, Londra, și la mitul peșterii din Republica lui Platon. [38] San Francesco di Paola, bazilica din Piazza del Plebiscito din Napoli, este egală în grandoare cu bazilica San Pietro din Vatican, cu o colonadă proiectată de Leopoldo Laperuta și o cupolă casetată ca a Pantheonului din Roma proiectată de Pietro Bianchi. A fost construită în 30 de ani. [39] David din bronz (1444-1446) de Donatello este mai curând un copil sfidător și androgin, poartă sabie, cizme și pălărie, ceea ce îi dă un aer obraznic; este sculptat în mărime naturală. David din marmură (1501-1504) de Michelangelo are peste patru metri înălțime, este eroic, puternic și mândru. Ambii sunt în Firenze. [40] Castel dell'Ovo e situat pe mica insulă Megaride, legat de un pod cu turnuri de apărare de Napoli; între castel și Oraș se desfășoară micul port Santa Lucia. A fost clădit de romani sub numele de Castrum Lucullium, și mărit și fortificat de către normanzi, dinastia de Anjou și dinastia de Aragon. O legendă medievală spune că poetul Vergiliu a ascuns în castel un ou atârnat de tavan într-un vas. Dacă vasul cade și oul se sparge, castelul și La città di Napoli vor cădea în ruină. Casanova, Goethe, Mozart, Stendhal, Shelley, Dumas, Dickens, toți au trecut prin Napoli atrași de munții Somma și Vezuviu și de Valle dell'Inferno dintre ei, formată în urma erupției din anul 79. [41] Așa numește Iubirea Campanella în poemele sale filosofice. [42] Ultimul vers din Paradisul lui Dante. |
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu