alex marinescu

(F. D.)

            Am pășit din Umbră în Eden, cu vocea ta călăuză spre paradisul pierdut din mine.

            Am lăsat un vis pentru altul, tot aici în Orașul unde am iubit și am murit, și apoi am iubit și am murit din nou. Am lăsat toată frica în Umbră ca să pot intra în lumina care mă așteaptă. Da, mă așteaptă, și nu-mi e frică de culori și de muzică lină, nici de îmbrățișări, nici de sărutul pierdut, nici de cel viitor. Nu-mi e frică de amintirea din Eden când mă tăvăleam, cu tine sau cu altcineva, nu mai știu, prin iarba înaltă, pe sub pomii înfloriți cu flori albe.

            Muzica noastră va fi un cuvânt pe-o aripă, trimis celor care ne vizitează visele, și cântând mă voi ruga de Univers să mă nască acolo unde voi fi învățat deja să trăiesc, mă voi ruga de Oraș să mă ajute să fiu demn de sacrificiul făcut de Mama care a murit născâdu-mă, mă voi ruga de biserici să nu închidă inimile ci să le lase să zboare, mă voi ruga de aerul din jurul nostru să mă lase să îl respir, mă voi ruga de mine însumi să continui să trăiesc, pentru că nimeni nu trăiește ca mine, mă voi ruga de tine să nu mă lași niciodată singur.

           

            Tu Femeie ești ca un ceai turnat fierbinte în cană, care se revarsă, se prăvălește ca o cascadă dulce de seară, în timp ce aburii se ridică spre arcadele bibliotecii, în cafeneaua cu trandafiri în eprubetă, cu pianul vechi lipit de perete, cu tabloul fetiței care citește pe o bancă într-un parc unde frunzele scuturate s-au adunat în valuri moi și pestrițe, și plouă cald și încet, și copacii uzi picură cu stropi mari peste fetița care citește într-un parc unde două bănci vechi din lemn stau de vorbă despre cum trec veverițele pe lângă ele sau pe sub ele, veverițe cu blana de aceeași culoare cu părul fetiței care citește aplecată, ținând cartea pe genunchi, cartea despre Orașul cu șapte dealuri unde un student s-a îndrăgostit de fetița care își bea ceaiul și citește...

           

            Tu Femeie ești ca un ceai în care înflorește regele Iasomie, care amintește de ceva exotic și picant, dar mai ales mă învelește cu lumina blândă a unui foc în vatră, cu parfum de busuioc și căldura unui șemineu din casa viselor mele. Ești lambriul din lemn care scârțâie în casa viselor mele. Ești vitraliul care aruncă seara scântei multicolore în casa viselor mele. Ești scara în spirală care duce în masarda cu ferestre în tavan, pe unde se uită pisicile la mine noaptea târziu când scriu o poezie la lumina lunii pline și-a lumânării din ceară verde care miroase ca tămâia sau ca scorțișoara, care pâlpâie făcând să joace pe hârtie umbra penei cu care scriu poezia despre un bal mascat unde te-am căutat dincolo de măști și evantaie și unde am dansat noi doi...

            Nu contează ce culoare au ochii tăi, nici ce culoare are părul tău, nici ce fel de eșarfă porți, atâta vreme cât ești dansul care mă amețește, melodia care mă surzește, statuia care mă orbește, teatrul care mă înnebunește... atâta vreme cât ești poezia care umblă.