alex marinescu

            Vino, fetiţa mea, îmbracă-te cu pădurea, şi nu lua cu tine nici o carte: azi am să-ţi spun o poveste. E o poveste despre un aztec, un şchiop, un golem, un serafim şi un marafetus jumpex (adică chestie-rotundă-mică-verde-păroasă-cu-ochi-care-sare-tot-timpul). Cei cinci sunt prieteni, şi fiecare are povestea lui.

            Aztecul şi-a petrecut toată copilăria închinându-se la o pupăză, pentru că a avut revelaţia că blana pupezei e mai tare decât lama unui cuţit. Şi probabil nu va avea niciodată curaj să verifice (pentru că el CREDE).

            Toată lumea râde de şchiop, dar de şchiop nu râde cine îl iubeşte; pentru că doar cine-l iubeşte pe şchiop cunoaşte graţia cu care şchiopul saltă când se duce la pat.

            Golemul are o problemă ontologică: nu ştie din ce e făcut, şi nu-l găseşte pe cel care   l-a făcut ca să îl întrebe. Prin urmare, şi-a deschis un laborator de alchimie şi încearcă să-şi devină zeu. Să creeze materia din care a fost creat.

            Serafimul se teme de mândrie şi nu ştie cum să îşi mai tragă aripile să se acopere: la început cu două îşi acoperea chipul şi cu două fiinţa-cea-abstractă-şi-fără-membre, din faţă, iar ultimile două le ţinea închise. Acum a descoperit că aripile cinci şi şase le-ar ţine mai bine ca să acopere fiinţa-cea-abstractă-şi-fără-membre din dos. Dar cum el nu e substanţă, raportul faţă-dos e ceva relativ. Se poate spune că se acoperă cu patru aripi pe dinafară şi u două pe dinăuntru. Dar apoi, dacă pe dinăuntru e mai mult de acoperit? Poate mai bine patru aripi le pune peste dinăuntrul lui. Şi se tot uită sub el, să vadă dacă nu a început cumva să cadă.

            M.J. este şi el nemulţumit, pentru că nu ştie de fapt cine este, de unde vine şi unde se duce, şi în plus ar vrea să aibă altă culoare. Nu ştie ce culoare are, îi e frică să se privească în oglinzi, dar oricum nu e de acord cu ea. Sare întotdeauna cu spatele, pentru că a citit Cartea fiinţelor imaginare şi îi pasă mult mai mult de unde vine decât unde se duce.

            Cei cinci s-au cunoscut toţi odată: aztecul fugea de pupăză (zeul Poop-Ah-Zaah), şi era cât pe ce să calce pe M.J., şi atunci bineînţeles a apărut serafimul pe umărul lui drept şoptind că e păcat să-ţi fie frică, şi e păcat să calci şi să omori o biată... chestie-rotundă-mică-verde-păroasă-cu-ochi-care-sare-tot-timpul, şi te rog să fii mai atent că mă arucă Şeful în fundul Iadului; şi aztecul şi-a cerut iertare de la M.J. şi au devenit prieteni. Apoi serafimul s-a dus repede la golem să-i şoptească e păcat să o faci pe Dumnezeu, mai ales că nici măcar nu eşti om, şi uite şchiopul te-a făcut (surprinsă?) du-te şi întreabă-l din ce. Şi şchiopul i-a dezvăluit golemului substanţa magică: îngheţată, vezi să nu umbli prea mult pe la soare că te topeşti.  Şi nu numai că îţi pierzi cunoştinţa, dar mai eşti şi lipicios.

            Şi mai departe? Aztecul a venit la tine când erai în clasa a şasea şi te-a convins să îi scrii povestea; şi nimeni nu te-a crezut că e acolo, lângă tine, că e pictat cu ceva albastru pe faţă şi pe umeri şi are multe brăţări din aur.

            M.J. a ţopăit multă vreme pe sub patul tău, dar să ştii că e supărat pe tine, pentru că l-ai confundat cu un goblin când a ieşit.

            Pe şchiop nu l-ai cunoscut. Dar cine îl iubeşte i-a spus că ea nu-l va părăsi la greu şi că va fi întotdeauna piciorul lui.

            Serafimul este în acelaşi timp şi cu mine, şi cu tine; şi nu se mai ascunde, şi nu se mai teme. Acum e un curcubeu şi rostul lui este să îl vezi. El îţi luminează pădurea după ploaie.

            Bună seara! Azi eşti mai frumoasă din nou, din cauza trepăduşului. Ai părul răvăşit şi ochii înlăcrimaţi de somn, şi abia te ţii pe picioare când te ridici din pat. Din cauza trepăduşului. Eşti mai sexy ca niciodată, cu pijamaua din mătase roz şifonată, de la atâta alergătură. Ai încercat să prinzi trepăduşul, dar ar trebui să ştii că rostul lui e să nu înceteze treapădul. Dacă încetează, îşi pierde numele, şi atunci nu mai ştie ce este.

            Poate reuşeai să-l prinzi dacă nu erau atâtea lucruri care ţi-au distras atenţia. Una e scofârniţa, cu accent pe i; mică şi drăgălaşă, mai drăgălaşă decât păpuşa ta cu care eşti atât de intimă şi decât toate jucăriile tale. Cu ea vorbeşti de câte ori oboseşti tot alergând după trepăduş, şi ea te ascultă, tăcută, clipeşte, te lasă s-o iei în braţe.

            Cu marioneta e altceva. Păpuşa e doar a ta. Marioneta e bucuria unui public întreg. Îi vorbeşte păpuşii despre relaţia ei cu păpuşarul; când el îi ridică o mână, un picior, o pleoapă, o face să simtă că trăieşte. Nu mai are impresia că e închisă într-un zar. Dar păpuşa se laudă că ea este liberă, pentru că nu-i legată cu sfori. Marioneta îi arată că libertatea ei nu înseamnă nimic, că ea nu e legată de tine cum e legată marioneta de păpuşar, şi de aceea e mai singură.

            Dar nu! Cum să simţi iubirea când eşti despărţită de iubitul tău de nişte sfori bine întinse? Tu iei păpuşa în braţe, o mângâi cu mâna ta caldă, o ţii la piept şi îi cânţi să adoarmă.

            Dar nu mai e timp să le împaci – ropotul trepăduşului a traversat camera, trecând pe sub pat şi pe sub bibliotecă. Disperată, vrei să te faci mică şi să intri după el, dar nu poţi. Nu-i corect!

            Apoi auzi ciocănitoarea. Deschizi fereastra – ce viziune! Toţi zburătorii se pregătesc să escaladeze zidul până la balconul tău. Te dai înapoi, dar arunci peste umăr o privire trufaşă şi o invitaţie mută. Ciocănitoarea face din nou ce ştie cel mai bine: găuri. Ascultă ecoul, bate în lemn, gaura creşte, se umple cu întuneric, cu ecou. Întunericul îi aminteşte de iubitul ei, corbul. Face o pauză şi intră în scorbură, plină de speranţă. Trec minutele... aude o bătaie în scoarţă... să fie el?

            Iar după trepăduş... te împiedici de scofârniţă, cu accent pe î, pentru că acum s-a făcut mare şi urâtă şi nu mai ai loc de ea în casă. Trepăduşul a obosit puţin, parcă aleargă mai încet.

            Îl prinzi şi eşti gata să-l pedepseşti, respiri greu, dar şi el la fel. Îl ţii strâns, cu degetele încleştate în jurul gâtului său mic. Simţi ceva ce te face să slăbeşti strânsoarea: el tremură. Îi este frică. Tăcut, se uită la tine cu ochii mari şi umezi; îi tremură buzele, îi tremură genunchii mici. Te imploră cu ochii lui mari şi verzi, gata să izbucnească în plâns, şi stelele se reflectă în privirea lui tristă.

            Aşa că îi dai drumul şi el începe să alerge fericit, aşa repede că se loveşte de pereţi şi de picioarele mobilei, dar nu îi pasă. Sărută păpuşa şi marioneta, apoi sare pe geam şi aterizează pe o cracă. Picioarele lui iuţi se izbesc de scoarţa copacului. Din scorbură scoate capul plin de speranţă ciocănitoarea: să fie el? Dar nu e el. E cineva care ştie să bată în lemn. Ciocănitoarea e fericită.

 

            Multă vreme, motanul Blake crezuse că zeul pisicilor arată ca un os de peşte. Şi toate pisicile, când râgâie, sunt însufleţite de Duhul Sfânt al zeului Os De Peşte. Principiul lui era următorul: calea excesului duce la castelul înţelepţilor. Îl spunea tuturor mâţelor din cartier, şi îşi întărea argumentul cu câte un os de peşte pentru fiecare. Şi toată lumea îl credea, şi toată lumea era mulţumită.        Blake era un motan foarte cultivat, dar în acelaşi timp unul foarte lacom. Nu ştia ce e destul până nu afla ce e mai mult decât destul. Fiecare ieşire în Oraş era un festin. Până într-o noapte...

            Mi-a povestit că a devenit brusc mai spiritual de când a cunoscut-o. A traversat mări şi Oraşe pentru ea, ar fi făcut orice pentru ea. Era o noapte ploioasă, şi Veneţia era scufundată în ceaţă. Acolo a căutat-o. Nu putea fi în altă parte. Osul de peşte era de domeniul trecutului.

            Vezi tu, Blake se îndrăgostise de cornul Lunii. Dorea să fie cu ea o eternitate. Îmi spunea că dacă Luna e trecătoare, atunci Eternitatea însăşi iubea lucrurile trecătoare. Un motan, chiar atât de negru şi de frumos ca el, se simte brusc incomplet când îşi dă seama că există ea, care l-a scăldat în toate nopţile cu lumina ei. Blake simţea că împreună cu ea va putea umple imensitatea spaţiului cu un singur gând.

            Stătea într-o noapte la fereastră, când Luna a intrat în casă; el, cu spatele la ea, îşi văzu umbra întinsă în mijlocul razelor ei. A sărit să o prindă, dar era o iluzie. De atunci a aşteptat, şi-a aşteptat...       Şi ea a venit, şi l-a împuns discret în umăr cu colţul de jos. Toate mâţele din cartier s-au adunat atunci să privească înălţarea la cer a lui Blake.

            Înainte, el obişnuia să-i cânte melodii country la chitară, de pe pervazul ferestrei. Acum însă era sus, în Lună, şi se alinta de ea. Şi toate pisicile vedeau în el un sfânt. Acel motan, spun ele, care a umplut Luna. Căci de când l-a luat cu ea, Luna este plină, rotundă. Contopirea mistică le tăia mâţelor răsuflarea, nu atât din admiraţie cât din gelozie.

            Pisicile din Veneţia au acum un nou sfânt. El le-a învăţat că tot ce poate fi crezut e o imagine a Adevărului. Şi ele mai cred într-o poartă dincolo de nori care duce în Raiul pisicilor. Ea se deschide cu şapte chei, ştiute doar de Cei Şapte Motani Înţelepţi. De o parte şi de alta e păzită de pisica albă, Meowna Leea, şi de cea neagră, Maoona Lowa. Şi ea trebuie să existe, căci Blake a spus: Ceea ce acum e dovedit era odată numai imaginat.

            Şi fluturele cu bronz pe aripi e fericit că Blake s-a suit la ceruri. Niciodată motanul nu a putut să zboare, ca el, şi pentru asta se străduia să-l prindă şi să-l întrebe cum face. Dar fluturele nu aştepta cu nerăbdare conversaţia. Acum are o altă obsesie: fluturele se crede pasăre. Blake spunea că nici o pasăre nu ajunge prea sus dacă ajunge cu aripile sale, şi fluturele e deştept, ştie să interpreteze. Fluturele e pasăre, căci vrea să ajungă undeva sus. Şi poate, pentru că aripile îi sunt credinţa că va reuşi.

            De-asta se tot izbeşte ca bezmeticul de geamul felinarului, lăsându-şi bronzul pe el. Păianjenul care atârnă cuminte de stâlp coboară mai jos pe firul lui, enervat că i-a stricat somnul. La fiecare izbitură stâlpul vibrează, firul tremură şi păianjenul se trezeşte. Ah, dacă  n-ar fi lumina felinarului l-ar prinde în plasă!

            Şi tot izbindu-se de geam, fluturele, de la şocuri, începe să vadă cu adevărat lumina! Însuşi Blake a spus: Păsării un cuib, păianjenului o plasă, omului o prietenie. Lumina dinăuntru este cuibul la care, el fiind pasăre, trebuie să se întoarcă!

            Dar felinarului nu-i pasă nici de fluture, nici de păianjen. El doar se întreabă dacă becul ar mai lumina dacă ar pluti alături, în afara lui.

            Există un loc într-un vis format mai ales din două străzi foarte înclinate. Străzile sunt într-un Oraş minunat, cu case foarte înalte, lipite unele de altele, cu poduri din lemn între ele. Toate balcoanele unite formează adevărate străzi suspendate, şi poţi trece de pe partea clădirilor din dreapta în partea cealaltă pe acele poduri. Şi înapoi. Oraşul nu avea (încă) nume, dar era plin de fiinţe speciale: marafeţi, korrigani, farfadeţi, scofârniţe, trepăduşi, deşurubei, circopiteci, bilibistroci, carcalaci – asta în afară de cele obişnuite, care există şi când te trezeşti.

            Cele două străzi se întâlnesc în partea lor joasă, formând un V cu vârful în jos, iar clădirea de pe colţ e atât de înaltă încât ajunge aproape de înălţimea la care se află capetele de sus ale celor două străzi. Jos, casa triunghiulară are o poartă boltită, din aramă, iar înăuntru o scară în spirală duce într-un foişor unde îşi duc viaţa doi noctambuli.

            Noctambulii sunt cei care se iubesc în somn. Cei care dansează Valsul noctambulilor, căzând uneori peste scaune, şi a căror iubire se sfârşeşte pe la răsărit. Numai în Oraşul din vis ei sunt împreună, în Lumea de Veghe ei nu locuiesc în aceeaşi casă, probabil nici măcar nu se cunosc. Dar în foişor, când unul adoarme, el spune chemarea: Vino la mine în vis când eşti la tine în somn. Şi când adoarme şi celălalt, ei se-ntâlnesc în foişor şi îşi arată lucruri care nu mai există când ne trezim.

            Între timp, jos pe poarta de aramă se poate vedea o pată mare, mai deschisă, sau poate mai închisă la culoare (din timp în loc visul e mai obscur) care are forma aproximativă a unei cruci. Din ea se desprinde, căpătând relief, îngerul de aramă, de un roşu întunecat, dar din loc în loc pe aripi şi pe trup cu luciri metalice. Din metalul topit se conturează încet un înger puternic, cu muşchii trupului, penele aripilor şi cârlionţii pletelor un pic colţuroase.

            El se desprinde de metalul porţii, se răceşte şi apoi se caţără până la foişor (doar nu credeai că poate să şi zboare cu bucăţile alea două de aramă?!) ca să tragă cu ochiul la ce face cuplul de noctambuli. Apoi se întoarce la poartă şi se topeşte la loc în ne-substanţa ei, lăsând o pată în formă de cruce aproximativ la fel ca cea dinainte.

            Pe tavanul camerei unde noctambulii se alintă şi se mângâie (adică, folosind cuvintele şi respectiv mâinile), stă agăţată de bec o veveriţă, care tremură toată de frică să nu fie aprins becul. Dacă cineva aprinde becul, pe ea o s-o frigă şi o să cadă. Nu se teme de locul unde cade, pentru că jos pe podea, în dreptul becului, şade un bursuc izolat fonic, ca să nu se audă când ţipă. Dar veveriţa se teme de cădere, pentru că se gândeşte prea mult la asta.

            Pentru mai multe clipe de linişte, veveriţa apelează la un deşurubel, a cărui menire este să deşurubeze puţin becul, doar atât cât să nu se mai aprindă. Deşurubelul e prea scund ca să ajungă la bec, de aceea apelează la rândul lui la un circopitec, un fel de cerc cu copite (care nu e cerc poetic şi nici cerc vicios) care se pune la circ în mijlocul arenei şi are un fel de plasă pe care se sare.

            Am observat, de-a lungul câtorva vise, că de poziţia veveriţei (pe bec sau pe bursuc) depind două lucruri: sau îgerul de aramă se întrupează când veveriţa e pe bec, sau atunci când veveriţa e pe bursuc vine acasă ornitorincul chel şi îşi găseşte chinezul mort, atârnând din colivie, pentru că a uitat să-i dea de mâncare. Încă nu am aflat de ce se ţine veveriţa de bec.