Visele Arhitectului
duminică, 13 martie 2011
 După ce am fost la Catedrală în vremea sărbătorii Ereticilor am visat următorul vis: erau două camere austere din piatră, una după alta. Eu şi pelerinii ne îndreptam spre a doua cameră nu doar în genunchi, ci chiar târându-ne, culcaţi pe lespezile grele şi reci din piatră. Sfânta era descoperită; racla ei era pe o masă ori pe un sarcofag din piatră cenuşie. Cum stătea întinsă pe spate, Sfânta a întors capul spre mine. Avea un chip de femeie comun, cu buze împlinite şi tenul alb. Dar nu m-au tulburat decât ochii Ei, mari şi albaştri ca cerul, care mă priveau fără expresie, absolut fără expresie, dar erau vii şi se uitau la mine. M-am trezit fără nici un sentiment, doar cu amintirea clară a acelor ochi albaştri. Visele Arhitectului: Uşile din lemn Uşile din lemn de pe strada R. m-au obsedat timp de mulţi ani. În vis, ele se deschideau şi vedeam o încăpere largă, întunecată, în care pereţii şi tavanul erau slab conturate. Doar podeaua mi-a reţinut atenţia. În ea erau spărturi care căpătau repede dimensiuni comparabile cu ale Prăpastiei. Câteva raze de lumină pătrundeau prin ele... dar totul este neclar. Îmi pot aminti imaginile, dar nu le pot descrie. Abia de curând, uşile din lemn care dau în stradă s-au deschis şi am putut vedea înăuntru. Nimic nu este ca în vis, şi totuşi arată exact aşa cum mă aşteptam să arate. Visele Arhitectului: Camera rombică Am visat o cameră în formă de romb, pentru că o vedeam dintr-un colţ. În ea erau trei scări şi trei uşi. Totuşi, anumite caracteristici ale camerei sunt imposibile geometric. Mai întâi am văzut-o din afară, şi cei doi pereţi din faţă erau invizibili, ca eu să pot vedea înăuntru. Apoi am fost înăuntru, şi cred că am mers spre scara din mijloc, aflată la îmbinarea pereţilor. Uşile laterale erau în poziţii imposibile: erau pe aceiaşi pereţi cu scările care duceau la ele drept, deşi scările erau paralele cu pereţii. Nu ştiu sigur dacă la mijloc uşa era uşă şi scara era scară, cum erau la intersecţia a doi pereţi. Când stăteam în interior, mica încăpere era luminată slab dinspre pereţii invizibili. Nu-mi amintesc ce am gândit în visul acela. Visele Arhitectului: Fluturii Am visat fluturi. Fluturi deasupra unei oglinzi de apă cristalină, dintre care unul era pe jumătate scufundat în apă. Nu zburau, nu dădeau din aripi, doar pluteau. Coborau încet spre apă, toţi orientaţi spre stânga, şi aşteptam momentul când următorul fluture va atinge apa. Visele Arhitectului: Universitatea Ce vis ciudat! Eram orbit de lumina puternică a soarelui. Eram la Universitate, încă Discipol în Arhitectura lumii, se terminase o prelegere. Ferestrele orbitoare cu boltă rotundă se înşirau chiar în faţa mea. Ciudat, băncile Amfiteatrului erau orientate toate spre ferestre. Cu greu am reuşit să ţin ochii întredeschişi cât să îmi adun cărţile şi să ies. Ceilalţi ieşiseră; am ieşit şi eu. Am coborât scările Universităţii, ţinându-mă de balustrade, şi lumina mă orbea, nu puteam ţine ochii deschişi. Am ajuns pe stradă. Pe Aurora era noapte; felinarele şi farurile aprinse jucau lumini albe şi roşii în ochii mei, în rest era întuneric. Am intrat în Universitate: lumină orbitoare; am ieşit din nou: noapte. În plus, vedeam Universitatea, din care tocmai ieşisem, ca şi cum aş fi ieşit din clădirea de peste drum; ieşisem din Universitate, dar eram pe partea cealaltă a străzii, cu faţa spre ea. Visele Arhitectului: Muntele Era ceva ce nu poţi să vezi în Oraş. Un munte adevărat, mult mai mare decât orice deal pe care l-am cunoscut. Numai în vis ne apar şi nouă lucrurile care nu sunt în Oraş, la fel de vii cum le apar tot timpul celor care visează. Eram cu alţi Arhitecţi şi cu Doamna mea. Destinaţia noastră era un munte foarte stâncos; la el ducea un drum înălţat care şerpuia pe un câmp. Îmi mai amintesc stânci ascuţite, o escaladare, o creastă. Apoi am văzut muntele de departe încă, ameninţător, brăzdat de fulgere. Visul a devenit din ce în ce mai obscur pe măsură ce ne apropiam de munte. Ultima amintire este o Umbră intrând în stâncă (ca o pânză neagră, sau o aripă, sau un fum). Visele Arhitectului: Spirala Se făcea că eram pe o Spirală pe care trebuia să cobor. Era destul de înclinată, şi era mărginită de un perete la exterior (deci mă aflam într-un Cilindru). Dar în centru era un gol mare, rotund. Nu avea balustrade. De fapt nu avea nici trepte. Nu îmi plăcea că nu exista nici o bară pe perete de care să mă ţin. Persoane stăteau la diferite înălţimi pe nişte Cuburi. Îmi spuneau că se coboară prin alunecare pe spate, cu mâinile pe lângă trup. Trebuia să ştiu să menţin direcţia, mai spre perete, ca să nu cad prin mijloc. Înălţimea mă înfricoşa, şi asta m-a făcut să îmi pun întrebarea fundamentală: de ce trebuia să cobor dacă aş fi putut alege să urc? Visele Arhitectului: Androginul Se făcea că eram într-o sală rotundă cu douăsprezece coloane. De-a lungul zidului se înşirau patruzeci de porţi. În centrul sălii, luminat de o deschizătură rotundă în boltă, am văzut o fiinţă despre care am ştiut că se numeşte Androginul. Avea un trup feminin subţire în talie, faţa lungă şi ascuţită, patru mâini cu degete lungi şi subţiri, părul lung până la glezne şi chipul neutru ca sex. Era înzestrat şi ca un bărbat şi ca o femeie. Două braţe le ţinea ridicate deasupra capului, cu palmele împreunate ca într-o rugăciune, iar cu celelalte două cânta la o vioară. Muzica era cutremurătoare. Din sânul stâng curgea un izvor nesecat de sânge, iar din cel drept curgea unul de lapte. Când Androginul m-a văzut, muzica a încetat şi izvoarele au secat. Atunci am îngenunchiat în faţa lui, şi el mi-a explicat ce trebuia să fac ca să cânte pentru mine. Astfel, s-a întins pe lespedea de piatră din centru şi eu am intrat în el cu obiectul pasiunii mele, prin sânul stâng, direct în inimă, amestecând pasiunea cu tandreţea. Androginul şi-a pus vioara pe umăr, cu toate cele patru braţe îmbrăţişându-mă, şi a început să cânte; de această dată, sunetele viorii sunau ca nişte gemete. M-am trezit cu o senzaţie de depărtare, ca şi cum m-aş fi întors dintr-o altă lume decât lumea viselor. Visele Arhitectului: Căderea Cerului Se făcea că eram în Oraşul nou, pe unul dintre turnuri. Treptat norii au început să se apropie, să coboare. Cerul era din ce în ce mai aproape de Oraş. Şi pe măsură ce cobora se înroşea ca o mare de flăcări. Când Cerul a ajuns la mine, am văzut o Poartă păzită la dreapta de o pisică albă şi la stânga de o pisică neagră. Aveam nevioe de şapte chei ca să deschid Poarta, dar nu aveam decât trei. Spre nenorocirea mea, Cerul a continuat să coboare, şi imaginea Oraşului a fost înlocuită de o pădure cu arbori înalţi. Printre copaci au început să cadă cu zgomot asurzitor locomotive şi vagoane. Toate semănau cu tramvaiul de la miezul nopţii sau cu Săgeata de Fier. Trenuri întregi cădeau din cer, dar Cerul era sub mine acum. Şi privind în sus am văzut, departe, Oraşul răsturnat. Visele Arhitectului: Portul Am visat un port oriental şi colorat numit Kayshak. De fapt eu construiam portul pe măsură ce îl priveam. Exista oare? Avea turle de biserici, cupole bizantine, minarete, toate împrăştiate pe un ţărm în pantă. Un basorelief în marmură albă al Sfintei cu Ochi Albaştri cu un copil în braţe se zărea ca prin ceaţă în vârful unui turn albastru terminat cu o cupolă aurie. Pe apa mării care reflecta sclipirile aurii şi albastre ale acoperişurilor pluteau multe bărci. Numai bărcile din stânga aveau pânze albe, celelalte aveau catargele goale. În plan îndepărtat se vedea un fel de pod roşiatic care se întindea pe tot orizontul, şi pe el era un turn ca un far brăzdat de şanţuri verticale. La mijloc, oraşul-port se deschidea ca un estuar oferind imaginea câtorva stâlpi ai podului. Visele Arhitectului: Metamorfoza Am visat la început un oraş lipsit de umbre, scăldat într-o lumină roşie, în care nu exista pământ. Pe un câmp plutind la întâmplare în spaţiul roşu se înşirau sute de biserici fără acoperişuri, şi coloane fără capăt. Printre biserici zburau spirite cu ochi albaştri. Brusc, lumina a devenit incoloră, cerul a devenit albastru deschis, şi în jurul bisericilor a năvălit o mare albastră. Bisericile s-au unit într-o singură stâncă luând forma unei faleze scobite de o uriaşă peşteră. Pe mare pluteau ruine din sticlă, de genul templelor greceşti şi coloanelor rupte, şi pe cele mai întinse dintre ele erau Oameni în togi albe care făceau cu mâna înspre faleză. Visele Arhitectului: Balconul Eram pe o terasă albă care înconjura o clădire rotundă, tot albă. Împrejurul terasei era o balustradă cu colonete din marmură albă. Te-am văzut stând în mijloc, cu mâinile sprijinite de balustradă, purtând o rochie din mătase albă cu mâneci lungi şi despicate. Priveai în zare. Te-ai întors şi mi-ai zâmbit. Voalul tău din plasă de lână albă şi fularul din catifea albă fluturau în vânt. Părul tău de asemenea. Milady. Răspândeai parfum de busuioc, flori de mac şi zbucium de frunze. Am privit la lumea de dincolo de balcon. Era magnifică. Oraşul era schimbat. Era plin de copaci înfloriţi, cu flori albe, roz şi mov. Peste tot erau clădiri cu colonade etajate din aceeaşi marmură albă. Lacuri unduitoare. Pagode din sticlă. La Orizont, o Corabie zbura mândră, lentă, cu lumina scânteindu-i, alunecându-i pe pânze şi catarge, alinătoare, răpitoare spre mereu alte parfumate zări... ce era cu mine? Am devenit poetic, nu eram aşa. Eram doar un nucleu de gânduri aerian şi solitar străbătând văzduhul ca un vârf de lumânare. În depărtare, am văzut Turnul Babel, alb şi el, pierdut în nori, pe fondul unui cer scăldat în lumina galbenă a apusului. Turnul era întreg, era terminat. Asta pentru că jumătatea inferioară era clădită în jurul unui munte conic. Muntele! Acum ştiu! Natura este baza pe care se vor înălţa orice năzuinţe ale noastre! Numai natura cea dată nouă de Primul Visător, şi dragostea! Acum ştiu. Eu sunt Nemuritorul. Eu sunt Arhitectul. Eu sunt Oraşul. Suntem împreună acum, Doamna Mea. Şi împreună suntem totul. |
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu