alex marinescu

Am primit o invitație destul de ciudată scrisă pe o simplă bucățică de hârtie, ieri, 24 martie 2011, spune așa: Aveți onoarea de a fi invitat în Casa Noilor Aristocrați, (și ne exprimăm dorința fermă ca adresa să fie trecută sub tăcere, cum în profesia dvs există confidențialitate de câte ori persoanele cu care discutați o cer) pentru a ne face cunoscuți persoanelor care contează din acest Oraș, și pentru a ne îmbogăți minunata noastră Familie cu noi pretendenți la titlul de Lord sau Lady. Veniți singur, fără aparat de fotografiat sau cameră de filmări, numai cu un carnețel de notițe. Vă vom împărtăși povestea noastră spre a o face cunoscută. Vineri seară, 25 martie, la ora șase. Nu întârziați.

Hârtia ne-a fost adusă la ziar de un copil care a adăugat că "parola este Miracol", apoi a fugit cât l-au ținut picioarele. Era explicit pe numele meu. Am ezitat să răspund invitației formulate așa de ciudat. Am dat-o șefului de departament și mi-a spus că trebuie să mă duc. Noii Aristocrați sunt oameni foarte interesanți, spunea el, multă lume i-a văzut plimbându-se pe stradă îmbrăcați de paradă, și cu siguranță cu toții suntem intrigați de ce anume se întâmplă în casa unde se adună ei. M-a asigurat că nu e nici un pericol, întrucât sunt niște tipi foarte amabili și sunt politicoși cu toată lumea. Eu încă am îndoieli, dar merită riscul. În fiecare an ei fac baluri mascate și casa lor se umple cu aproximativ o sută de invitați, dacă nu chiar două sute. Articolul se va vinde bine, mai ales că vineri e chiar seara în care au balul mascat.

Am ajuns la șase fără două minute. Poarta din fier forjat era deschisă. Casa se află într-o curte mare, la capătul unui drum pietruit și e înconjurată de arbori bătrâni, cred că sunt stejari. Pe fațadă iedera este încă uscată, mi-ar fi plăcut să o văd toamna, când capătă nuanțe amestecate de verde, brun și roșu. Casa este foarte mare, într-un stil ce-mi amintește de casele pariziene, are două etaje, ba nu, un etaj și o mansardă foarte înaltă cu ferestre ovale. Soarele privește înapoi de la orizont, ceea ce face ca zidurile să fie învelite într-o lumină galbenă. Lucrătura din jurul ferestrelor e foarte interesantă, și intrarea în casă e precedată de o marchiză, cum o numesc bunicii mei, din fier forjat cu rame în forme de Art Nouveau care încadrează panouri de sticlă colorate alternativ în portocaliu și în verde șters. Fierul e ruginit, probabil că nu a fost niciodată vopsit, căci nu văd nici o peliculă de vopsea cojindu-se de pe el. La marchiză duc câteva zeci de trepte monumentale, cu o formă ondulată, încadrate de o parte și de alta de doi lei din piatră care stau unul în picioare, parcă gata să sară, și unul întins, pe socluri înalte de vreo doi metri.

"Bună seara" m-a întâmpinat o voce venind fix de deasupra capului meu. Am fost luat prin surprindere, căci nu văzusem că pe leul cel întins stătea cocoțat un om într-o tunică lungă din catifea verde și își legăna jucăuș picioarele. Avea plete șatene lungi până la brâu, o barbă uriașă de aceeași culoare, și fața cu pomeți foarte proeminenți. Masca lui era simplă, numai pe ochi, din aceeași catifea verde, și când a vorbit a doua oară    i-am văzut conformația foarte încălecată a dinților, care face ca în mod curios figura lui să-mi fie una foarte simpatică. S-a prezentat sub numele de Jester și m-a întrebat "Ați dormit bine?", avertizându-mă politicos că s-ar putea să stau treaz până în zori. Deja relaxat în privința gazdelor mele, am răspuns că nu e nici o problemă. M-a întrebat care este parola și am spus "Miracol". Atunci mi-a dat o mască și m-a ajutat să o leg la spate, o mască foarte confortabilă de altfel, care pare făcută exact pe măsura mea. S-a dat puțin înapoi zâmbind, a dat din cap că-mi stă bine.

Dinăuntru se auzea muzică de vals, și domnul Jester m-a condus în Sala Pașilor Pierduți, un hol lung și încăpător care se întinde pe toată lungimea fațadei, și-mi amintește oarecum de Sala Oglinzilor de la Versailles, doar că nu are oglinzi. Pereții sunt îmbrăcați în lambriuri din lemn roșcat frumos sculptate, și între fiecare două ferestre e câte o statuie înfățișând o femeie care susține deasupra capului un capăt al bolții. Pe peretele opus, statuilor le corespund draperii din catifea roșie legate la mijloc cu sfori aurii cu ciucuri. Între draperii, lumina de afară proiectează profilurile ferestrelor.

Chiar în clipa când am intrat, începuse valsul rusesc din filmul acela, Eyes Wide Shut, și cei care nu dansau fredonau melodia la unison cu orchestra (nu am văzut unde țin boxele, probabil erau mascate cu draperii). Jester a făcut o plecăciune și s-a îndepărtat repede, lăsându-mă singur în mijlocul mulțimii. Dar ce priveliște! Măștile și costumele lor întreceau prin simplitate și eleganță toate ținutele de paradă de la carnavalul Venețian, unde am fost de curând ca reporter foto. Și viteza impresionantă cu care se învârteau dansatorii de vals, toți în aceeași direcție, făcea ca poalele rochiilor să se înfoieze și mânecile domnișoarelor să plutească precum părul sirenelor în apă.

Am început să caut cu privirea printre cei de pe margini pe cineva care să mă ia în primire și să îmi spună povestea promisă. Privirile lor mă găseau însă mult mai repede, și prin felul cum priveau unul spre altul întorcând lent capetele, mi-au condus atenția spre unul dintre capetele sălii. Acolo, tot ce puteam vedea de la distanță era un podium cu trei trepte, pe care erau trei jilțuri cu spătar foarte înalt, bogat sculptate, și pe ele erau așezate trei persoane, una îmbrăcată în negru, una în roșu și una în galben, care priveau mulțimea. Am privit puțin și spre celălalt capăt al sălii, dar era cufundat în întuneric și foarte departe. Am pornit spre capătul spre care toate privirile pline de subînțeles ale invitaților mă conduceau. Poate este un joc, m-am gândit.

Când am ajuns suficient de apropape de podium, minunându-mă permanent de ținutele și gesturile celor care treceau pe lângă mine privindu-mă fix și zâmbindu-mi, l-am văzut pe Jester, care tocmai le spusese ceva celor trei de pe jilțuri, cum se retrăgea cu o plecăciune. Cel din mijloc, cu capul sprijinit pe pumn într-un gest afectat, a dat din cap aprobator, încet, apoi și-a lăsat mâna pe sculptura în formă de cap de leu a jilțului și și-a înălțat privirea mândră în față, spre mine. Era o privire care îmbina duritatea cu blândețea și cu visarea. Cel din dreapta mă privea mai tăios, cel din stânga mai în batjocură parcă. Am auzit din spate o voce autoritară comandându-mi "În genunchi în fața lorzilor!"

Am decis să le fac jocul și am făcut o plecăciune plină de respect. Cei trei au plecat și ei capetele cu un soi de reverențiozitate, dar una superioară. Jester s-a apropiat de mine și mi i-a prezentat. În jilțul din mijloc stă Lord Grimmus, în catifea neagră, în cel din stânga stă Lord Hellequin, în catifea roșie, iar în cel din dreapta stă Lord Scaramouche, în catifea galbenă. Toți trei poartă tunici lungi până peste genunchi, cu gulere tari și înalte brodate cu frunze aurii și cu mâneci largi terminate cu aceeași broderie aurie. Au mănuși din mătase și măști cu ciocuri lungi încovoiate în jos, și puțin în sus spre vârfuri, toate de aceleași culori cu tunicile. Grimmus are o mască neagră cu orbitele adâncite, care exprimă sobrietate și forță, a lui Hellequin, cea roșie, exprimă un rânjet viclean, și a lui Scaramouche, cea galbenă, dar cu orbitele înnegrite, exprimă furie.

Am fost pus să consemnez toate aceste detalii, în legătură cu cei trei și cu încă câteva persoane care mi s-au prezentat singure, cu zâmbete și plecăciuni absolut fermecătoare. Toți au pahare cu vin roșu ovale, cu picior lung, și le țin între degete cu palma în sus, ridicându-le cu mișcări lente de salut către tinerele cupluri care fac reverențe. Oricum nu au băut niciodată din ele cât am stat în sala de dans. Sunt sigur de asemenea că nu au vărsat nici o picătură.

Un detaliu de care nu a pomenit nimeni, dar pe care l-am găsit deosebit de interesant: unul dintre cei trei lorzi, nu mai rețin care, are un inel cu un dragon încolăcit pe degetul arătător, și un mic pandantiv la gât înfățișând un dragon care formează semnul infinitului.

Nu am apucat să mă uit atent la inelul și pandantivul cu pricina, căci a trebuit să continui cu prezentările. Astfel, Jezebel, care stătea în picioare lângă jilțul din stânga, este o domnișoară înaltă, cu părul roșu și ondulat, tenul roz, ochii verzi așa cam ca o lămâie stoarsă pe un cer senin, degete lungi și subțiri și unghii ascuțite, sticloase și transparente. Poartă o rochie din catifea verde închis, cu mâneci foarte largi și poalele încrețite, strânsă cu un brâu lat cu împletituri celtice din benzi roșii, galbene și verzi, legat în față cu un nod plat și lăsat să atârne până aproape de glezne. Masca ei este cafenie, simplă. Are buzele pline și roz, și o expresie copilărească, atât cât se poate vedea pe sub mască.

Corvina, întinsă pe trepte în colțul stâng, cu un pahar cu vin între degete, m-a impresionat atât prin simplitatea rochiei ei cât și prin simplitatea mișcărilor ei. Totul este în contrast cu tenul ei deschis, care în lumina candelabrelor pare cu desăvârșire alb: părul negru strâns într-un coc din care pornesc câteva cozi împletite foarte fin, masca neagră cu cioc scurt și curbat ca de pasăre de pradă, rujul negru, mănușile peste cot din dantelă neagră, rochia neagră cu mâneci evazate și un decolteu foarte discret în formă de V, franjurată puțin la poale, corsetul negru, cizmele negre din piele întoarsă cu șireturi, ochii negri ca de corb. Privește la cuplurile care dansează, aparent fără nici o expresie.

Cea care s-a prezentat drept Vampira, întinsă pe o canapea în dreapta jilțurilor, cu mâinile lăsate pe marginile canapelei, este de departe cea mai sfidătoare dintre personajele din acest capăt al sălii. Este mult mai plină de viață decât Corvina, cu un ten roz și cu buze sângerii. Are o rochie de culoarea vișinei bine coapte, sau mai bine, mă corectează chiar ea, de culoarea sângelui semicoagulat, fără umeri sau bretele, cu un decolteu de tip despicat care atinge talia, ținut la limita decenței de trei șnururi subțiri legate cu funde complicate. Stă picior peste picior, în așa fel încât tăietura rochiei să-i dezvelească șoldul. Vorbește și râde mult, pentru   a-și scoate în evidență caninii ascuțiți, care par naturali. Părul castaniu închis e legat deasupra urechilor în două vârtejuri de împletituri, de unde pornesc două codițe din ce în ce mai subțiri terminate cu smocuri. Ochii căprui și mici au o tăietură îngustă și o privire felină, confundându-se cu broderia măștii negre care îi acoperă zona ochilor, cu o înfloritură în centrul frunții. Când râde face gropițe în obraji; de asemenea, vorbește sâsâit, probabil din cauza caninilor falși.

Satourdis, în picioare lângă Jezebel, este un tip înalt, cu pletele desfăcute, cu un costum negru din mătase și o vestă lungă din stofă neagră.  Părul negru și drept este completat de un cioc stufos și de un ten mai închis. Pe cap poartă un joben și în mână un baston. Masca lui are aspectul unui craniu. Cu toate astea este foarte vesel.

Bastet stă lungit pe spate pe canapeaua din stânga jilțurilor. Un picior îi atârnă pe jos. Este slab și deșirat, puțin efeminat, cu plete blonde ondulate, cu tenul palid, cu ochi albaștri. În contrast cu Satourdis, poartă haine largi și albe, cu dantelă la mâneci, cu jabou la piept și multe bijuterii din aur, printre care am remarcat broșa din centrul jaboului, cu o pisică egipteană, și inelele în formă de șarpe, scorpion și scarabeu. Are chiar și cercei din aur în formă de cruce egipteană. Are fața lungă, suptă și osoasă, bărbia ascuțită, buzele subțiri, orbitele adânci, maxilarul proeminent și niște cearcăne de toată frumusețea. Numai ochii blânzi și luminoși realizează un echilibru. Poartă o mască galbenă de formă neregulată, doar pe jumătate de față. L-am surprins ținând în brațe o pernă brodată. A făcut o față uimită care spune "M-ai prins", a aruncat rapid pernuța, apoi a luat alta și a strâns-o și mai tare decât pe prima, apoi și-a dat părul după o ureche și a arătat cu palma întinsă către

Cain, care dintre toți pare cel mai trist. Este un bărbat înalt, cu fața parcă și mai lungă, dar ce m-a surprins cu adevărat este părul lui drept de culoare cenușie, aproape alb spre vârfuri, drept și lung până la genunchi. Poartă o tunică din catifea gri cu broderii negre la guler și la mâneci, și pe dedesubt o cămașă albă desfăcută la piept legată cu un brâu negru. Masca lui este o bauta venețiană, completată cu tricornul negru de pe cap. Tot ce se poate vedea dincolo de ea sunt ochii lui cenușii care bat în verde. Este la fel de sobru ca cei trei lorzi de pe jilțuri.

Am mai făcut apoi cunoștință cu o întreagă pleiadă de invitați dintre cei care stăteau pur și simplu și le priveau pe nobilele mele gazde. Doi dintre ei nu s-au obosit să mai spună cum îi cheamă, argumentând că "numele nu contează, numele se uită". Când a auzit asta, lordul Grimmus a sărit în picioare de pe tronul său și l-a plesnit pe cel care vorbise peste cap cu bastonul, ocazie cu care am observat că toți cei trei așa-numiți lorzi aveau câte unul, fiecare cu câte un capăt metalic. Apoi Grimmus și-a cerut scuze de la onoratul oaspete, adică de la mine, și s-a așezat la loc, ridicându-și ceremonios poalele tunicii. Nu vărsase nici un pic de vin din paharul său.

Apoi am fost invitat la un prim dans, "ca să mai intrați în atmosferă", cum mi-a spus Jester la sfârșitul prezentărilor. A fost o încântare să încerc un vals cu una dintre domnișoarele care așteptau pe lângă statui și coloane, mai ales că eram deja antrenat de la balul care avusese loc chiar cu o seară înainte într-o altă Sală a Pașilor Pierduți. Dar partenera mea s-a dovedit atât de experimentată încât dansul ne-a reușit de la sine.

Apune soarele. Veselia generală și familiaritatea rafinată cu care m-au înconjurat toți sunt molipsitoare. Numai cei trei lorzi, Grimmus, Hellequin și Scaramouche, și-au păstrat în continuare sobrietatea. Privesc spectacolul de pe tronurile lor și își șoptesc lucruri la ureche, când cel dintr-o parte celui din mijloc, când cel din mijloc celui dintr-o parte. Când o pereche dintre cei de pe podium coboară la dans, toată lumea se retrage spre margini, și într-adevăr dansurile lor sunt măiestrite și rapide, și ocupă mult spațiu, căci se rotesc furtunos. Fiecare are stilul lui de a dansa, și pare că se întrec. Toți invitații îi privesc cu admirație.

Soarele a apus. Jester a apărut printr-una dintre ușile duble aliniate între segmentele bolții spunând "Cina e servită!" Acum observ numeroasele intrări care se înșiră pe peretele opus ferestrelor. Se confundau până acum cu lambriurile, dar acum s-au deschis toate în același timp. Pentru prima dată, lorzii s-au ridicat toți trei în același timp și s-au îndreptat spre una dintre intrări, cea mai apropiată de podium. Am dat să-i urmez, dar mâna întinsă a lui Bastet, care era în stânga mea, mi-a oprit înaintarea, împingându-mă ferm înapoi. Am fost dat în primirea lui Jester, care m-a condus spre o altă intrare, mai spre mijlocul sălii. Spre surprinderea mea, trei intrări, cea prin care au trecut nobilii, cea prin care au trecut toți ceilalți invitați, și cea prin care am trecut eu cu Jester, duceau în aceeași sală de mese.

Invitații se așezau pe rând la o masă extraordinar de lungă, lăsându-și paharele cu vin lângă tacâmuri. Grimmus s-a așezat în capătul opus al mesei, mai apropiat de ușile pe unde intrase, iar ceilalți doi pe la mijlocul mesei, în dreapta și-n stânga, și fiecare are un jilț din lemn sculptat în stil Art Nouveau, mult mai înalt decât scaunele celorlalți. Jester mi-a tras scaunul din capul mesei și m-a invitat să mă așez, față în față cu Grimmus. Catifeaua neagră a tunicii lui este făcută parcă din pulbere de sticlă. De la depărtare, masca lui are ceva îngrozitor, și ochii negri îi strălucesc ca două puncte albe în fundul orbitelor. În lumina lumânărilor de pe masă, sunt ca ochii unei fiare. Vampira trecu foarte aproape de mine, în drum spre locul ei, făcându-mă să uit de Grimmus. S-a uitat înapoi spre mine, peste umăr, aparent fără nici o expresie.

După ce toată lumea s-a așezat, Jester a împărțit farfuriile cu gustări ușoare, activitate care a durat ceva timp. La urmă a spus ceva la ureche lui Scaramouche, și i s-a răspuns cu obișnuita înclinare a capului. Deja începuseră discuții aprinse, dar vocile gazdelor acopereau aparent fără nici un efort lungimea mesei, ajungând până la mine.

Hellequin mi-a făcut cunoștință cu persoanele care s-au așezat la masă în apropierea mea. Chiar pe scaunele alăturate, în dreapta și-n stânga mea, stau doi frați care s-au prezentat ca Erik și Erika. Erik este simpatic, puțin chel și cu un cioc discret. Erika are părul scurt și o rochie galbenă cu voaluri portocalii; are un zâmbet fermecător, foarte particular, ceea ce i-am și spus. Mi-a răspuns că așa crede și Baudelaire despre zâmbetul ei; la privirea mea uimită, a adăugat un citat: Toutes les beautés contiennent, comme tous les phénomènes possibles, quelque chose d'éternel et quelque chose de transitoire — d'absolu et de particulier. Toate frumusețile, precum toate fenomenele posibile, au ceva din etern și ceva din efemer, ceva din absolut și ceva din particular. Cuvintele acestea îmi descriau exact ce simțisem legat de cum arată Erika. La care lordul Hellequin, care fusese atent, se pare, la schimbul nostru de replici, a remarcat zâmbind: "Ai grijă cu invitații noștri, onorate oaspete, cu toții sunt antrenați să-ți citească cea mai mică expresie a feței, cel mai mic gest, și să-ți rostească în cuvinte pe care tu însuți nu le-ai putea găsi, cele mai rafinate, sau altfel spus confuze emoții și opinii."

Cei trei lorzi, laolaltă cu toată lumea, au început să mănânce și să bea vin, moment în care nu m-am putut abține să nu gândesc: "Clar, nu sunt vampiri". Grimmus este dintr-odată foarte comic, din cauza ciocului lung al măștii pe sub care își strecoară când paharul, când furculița cu niște gesturi teatrale. Probabil a simțit că-l privesc, căci s-a uitat brusc la mine și a întors capul într-o parte ca o curcă. Priviri și zâmbete ironice la adresa mea. Am impresia că ceva îmi scapă. Mă uit la Scaramouche, cu masca lui furioasă, care parcă vrea să omoare puiul din farfurie încă o dată, de câte ori îl înțeapă cu furculița. Mă uit la Hellequin, care s-a lăsat pe spate în jilț cu o mână  înțepenită în aer și râde cu un glas vădit reținut. Catifeaua roșie a mânecii sclipește.

Vocea gravă a lui Grimmus a răsunat de la un capăt la celălalt al mesei, acoperind toate vocile celorlalți. "Sper că oaspetele nostru se simte bine printre noi. Să toastăm în sănătatea lui", și a ridicat paharul ținându-l între degete. Paharele se ciocnesc. Din nou zâmbete ironice. Larma discuțiilor a reînceput. În dreapta lângă Erik stau Zana și Jester, veseli și agitați. Erika mi-a mărturisit că adevăratele lor nume sunt Ana și Paul. În stânga, lângă Erika, stau Lucian și Cristina, în costume bavareze. Amândoi blonzi și cu măști rotunde, moretta, din catifea și respectiv piele neagră, care le acoperă doar ochii și nasul, altfel nici unul dintre ei nu ar fi putut mânca. Nu m-am interesat de celelalte persoane, oricum sunt prea departe de mine.

Am elogiat din nou felul cum arată și se poartă toată lumea la acest bal, la care Zana a exclamat "Eleganță aroganță extravaganță prezență forță substanță!" și a râs acoperindu-și gura cu evantaiul. Am surprins un dialog între Grimmus, Satourdis, Scaramouche și Corvina, care deși par că își mențin un volum redus al vocilor, tot se aud până la mine.

"Încă încerc să găsesc acele idealuri", spunea Corvina.

"Ne povestești?", a întrebat Grimmus.

"E prea complicat. Mă trezesc inventând reguli, pentru una, pentru alta, dar la sfârșit... totul e relativ. Mai multe sunt proiecțiile mele despre ce ar trebui să fac, decât despre ce vreau să fac, sau dacă sunt eu cea care ar trebui să facă acele lucruri."

"Reformulează te rog", a spus Satourdis. "Da, exprimarea ta lasă mult de dorit din punct de vedere logic", a completat și Grimmus.

"Bine. Mă pierd uneori în a inventa reguli gen dacă se întâmplă asta, faci așa... doar ca să redescopăr că relativitatea e elementul cheie."

Satourdis o privește nedumerit. Grimmus spune: "Am înțeles. Sper că idealurile tale nu se reduc la atât. Și eu am avut aceeași problemă până m-am eliberat de mine însumi cumva."

Corvina a continuat: "Și de obicei, știi, îți impui că ceva este cum este penru că, sau în situații nu știu cum faci nu știu ce. Eu fiind, cum știți, o persoană ordonată, și care trebuie să fie sigură de orice, sfârșesc prin a-mi pune întrebări despre toate din jurul meu, ceea ce nu-i tocmai sănătos pentru mintea mea."

"Realitatea și viața sfidează orice lege", a obsevat Grimmus. "Poate cu excepția legilor fizicii", a zâmbit Satourdis. "Orice lege autoimpusă" a completat Grimmus.

"Devin instabilă după așa ceva. Și simt că lumea se prăbușește în jurul meu." a continuat Corvina.

"Desigur", a confirmat Grimmus. "Adevărata înțelepciune a vieții este că te trece prin lucrurile complicate ca să poți ajunge la răspunsurile cele mai simple. Și atunci poți să nu-ți mai pese de nimic, să nu mai aștepți nimic, doar să exiști și să trăiești la maxim."

"Și eu cred la fel", a spus Corvina, însoțită de un gest aprobator al lui Satourdis. "Dar dată fiind suma aspectelor personalității mele, e un sentiment devastator, și mă întreb ce pot să fac." O nouă observație generală din partea lui Grimmus: "Este cel mai bine pentru natura umană să nu-ți pui întrebări despre ceea ce îți depășește limitele fizice sau mentale. Dar poți explora acele lucruri, știi? Folosind arta, folosind intuiția, folosind visele!" Deja în vocea lui Grimmus se citește un entuziasm în creștere.

"Există și adevăr și iluzie în vise", a obiectat Satourdis.

"Adevărat, am observat că unele vise te tulbură sau te atrag într-o lume care parcă nu e a ta, altele însă îți arată ce are nevoie sufletul tău ca să fie mai bine, mai fericit" a vorbit Grimmus.

"Este acel ceva în legătură cu tine care te face un visător, ceva ce eu nu mai am..." a spus cu regret Corvina.

Grimmus i-a aruncat o privire neîncrezătoare. "Nu mai ai?" a tunat vocea lui cu un ton care amesteca reproșul cu contradicția. Tăcere. Apoi Grimmus a continuat.

"Și de când ai pierdut pasiunea?"

Corvina nu răspunde. Văd în ezitarea ei un fel de rușine amestecată cu vinovăție.

"Nu poți pierde pasiunea pe care ai avut-o cândva. Niciodată. Te-ai născut cu ea. Poate cel mult să doarmă în tine. Te poți autoeduca, sau poți fi învățată cum să o regăsești în tine."

"Întreabă-mă: ce îmi doresc? Care e scopul meu? Nu voi ști ce să răspund!" a spus ea ca și cum nu l-ar fi auzit.

"Nu ai nevoie de un scop!" a spus sec Satourdis.

"Nu am?!" vocea Corvinei a sunat ca un ecou la întrebarea de mai devreme a lui Grimmus.

"Singurul scop este cel pe care ți-l dai singură."

"Dar nimic nu pare să mă motiveze!"

"Te întrebi pentru ce? Corvina, tu ești unică! Nimeni nu trăiește ca tine!" a intervenit cu o ușoară iritare Grimmus. Apoi a continuat calm: "Nu există nici un pentru ce. Și tu știi asta! (pauză de efect) Eu nu fac lucrurile pe care le fac doar pentru mine. Scriu, pictez, cânt, și dansez ca să mă confirm, dar în același timp dăruiesc totul celor din jurul meu, vouă, copiii mei! Celor care contează! (pauză; deja toți au tăcut și se uită la Grimmus) Nimic nu contează, din tot ce fac, dacă nu există cineva căruia să-i arăt! Cineva cu care să dansez. Cineva căruia să-i citesc. Cineva căruia să-i cânt. Și cele mai mari mulțumiri în viață le-am găsit în creație, și în interacțiunea mea cu voi (fixează pe fiecare cu privirea lui mândră)."

Face cu palma un gest brusc către mulțime. "Continuați-vă dialogurile". Și imediat cu toții au reluat discuțiile de unde le lăsaseră, parcă totul a devenit un pic ireal, cred că e din cauza vinului tare.

Corvina a început să nuanțeze problemele ei (onto)logice. "Este cu-adevărat înnebunitor să încerci să cartografiezi un om... sunt cărări infinite acolo în el, și atâtea ramificații, atâtea unghiuri. Mă doare capul doar când încerc să mă cunosc pe mine. Sunt genul de persoană care vrea certitudini, și dacă ceva nu se potrivește trebuie făcut să se potrivească. Asta nu prea lasă loc pentru imaginație, nu-i așa?"

"Dimpotrivă", a contrazis-o Satourdis. "Îți lasă prea mult loc pentru imaginație. Nu te uita așa! Nu poți potrivi cu forța lucrurile la o teorie a ta sau la o prejudecată. Așa, în loc să definești realitatea, o deformezi. De-asta nu e bine să te închizi în convingeri și certitudini, poți ajunge să adaptezi realitatea la teorie și nu invers, teoria la realitate. De-asta îți pierzi simțul realității. De-asta ți-e frică. De-asta nu ajungi să te cunoști!"

"Înțeleg. Faptul că încerc să stabilesc adevăruri absolute și definitive și mereu eșuez mă face rezervată. Și dacă nu știu unde să pun piesa în mozaic încep să refac tot mozaicul."

"Ha! Normal! E ca în orice știință. O nouă lege poate răsturna totul!" a exclamat Satourdis.

"Asta nu ajută", a spus Grimmus pe un ton patern. "Corvina vorbește despre oameni. Imaginația vine din copilărie, din trecut, din interior. Nu te poți cunoaște fără ea. Nu te poți cunoaște ca pe un sistem cu reguli, pentru că ești mult mai mult. Și da, e normal să nu simți plăcerea de a te întâlni cu oameni care vor de la tine ce nu le poți da, adică un mod de viață plictisitor și comun. (face un gest disprețuitor) Și invers, dacă vrei de la ei ce ei nu-ți pot da. Adică pasiunea și visarea care este numai a ta și care îți aduce încredere în sine și certitudine, pe un plan mult mai important decât cel logic. Aventura vieții, esența umanității din noi!"

Corvina a rămas puțin pe gânduri, apoi a spus: "Eu nu reușesc să fiu sigură pe mine. Dar cum aș putea fără să mă cunosc? Eu care vreau să pun toate lucrurile la locul lor..."

"Cum îndrăznești? Lucrurile au locul lor, și nu tu ești cea care îl alege. Trebuie să le știi locurile și să le accepți!" a izbucnit Grimmus, "Dar continuă, te rog!"

"...cum mă eliberez din toate astea? Sunt confuză."

"Problema ta se poate să fie de zece ori mai simplă decât o vezi tu. Lasă lucrurile să fie! Let it be! A deveni liber e o alegere, în viață ești ceea ce alegi și nu poți vedea dincolo de propriile alegeri. Deci dacă ți-ai dori cu adevărat ai deveni liberă într-o secundă. Singurele lucruri asupra cărora ai control sunt cele pe care le locuiești și le configurezi ca să te simți bine cu ele. Cu oamenii nu ai dreptul să faci așa ceva! Ei locuiesc alături de tine!"

"Eu cred că gândești peste dealuri! Știi ce înseamnă asta?" a intervenit lordul Scaramouche, mai vesel.

"Nu..." a răspuns Corvina mai relaxată.

"A gândi peste dealuri, cum spuneau niște bătrâni pe care i-am cunoscut, înseamnă a gândi prea mult și prea complex. Ajungi cu gândurile tale în vârful dealului. Trebuie să te oprești dacă vrei să te înalți. Dacă gândești încă și mai mult, cazi pe partea cealaltă. Și n-ai făcut nimic!"

"Asta este exact prin ce trec!" s-a luminat Corvina. "Dar nu prea reușesc să fac ceva..."

"Nu trebuie să faci nimic." spuse Grimmus. "Tot nu înțelegi? Gândirea este cea care îți stă în cale. Cum spunea Scaramouche, oprește-te. Există ceva care e mai presus de rațiune. Sufletul este vizitiul care ține în frâie doi cai nărăvași: unul negru, rațiunea, și unul roșu, sentimentul. Unul ascultă de cuvinte, celălalt de bici. (toți se uită la Grimmus) Dar eu sunt vizitiul care nu are nevoie nici de cuvintele-închisoare, nici de bici, eu țin în echilibru mintea, inima și corpul. Țin în echilibru gândurile, emoțiile și senzațiile. Țin în echilibru rațiunea, sentimentul și instinctul. Ele se influențează una pe alta, dar eu dacă sunt atent le pot controla pe toate."

Scaramouche strigă de undeva din spatele lui Grimmus, unde își mai toarnă un pahar de vin: "Ascultă de Queen, surrender your will. Be free. BE FREE! Și dacă te-ai dus la vale (gest foarte teatral, își desface brațele cum ai spune "Asta e!"), nu are rost să te întorci, urcă următorul deal."

Grimmus a continuat în stilul lui sobru, sentențios: "O reconstrucție a gândirii! O moarte și o înviere simbolică! Nu poți sta în propria-ți lumină! Are sens ce spun?"

"Desigur", a răspuns Corvina.

Discuția a continuat despre tot felul de subiecte, despre elemente, despre elfi, despre arhetipuri, despre familia Addams, despre Divina Comedie, despre mânăstirile cisterciene, despre cubul Rubik, despre tarot, despre mituri, despre fantezia de a fi omniglot, despre caligrafie și cum scrie pana de gâscă, despre Coran și Cabala, despre frenologie și hipnoză, și nimeni nu mai mănâncă acum. Cât despre vin, a fost gândit în așa fel încât fiecare are dreptul la maxim trei pahare. "Lorzii nu acceptă ca cineva să se îmbete în conacul lor", mi-a explicat Jester. Vinul roșu trebuie că a fost tare, mă simt puțin adormit.

Am fost condus prin sala de dans spre o a patra intrare, dincolo de care se află o sală mai mică, parcă o idee mai intimă, cu mai multe canapele și o masă ovală. Pereții sunt căptușiți de rafturile unei biblioteci imense plină cu cărți legate în piele. Înăuntru se aud aceleași valsuri ca în Sala Pașilor Pierduți. Însă aici suntem doar noi, adică numai cele zece gazde ale mele și cu mine. Locul arată fabulos și-mi dă o senzație de rătăcire plăcută printr-un tărâm de basm. Lumea așa cum ar trebui să fie. Sentimentul mi-e intensificat de faptul că imediat ce m-am așezat pe o canapea, Vampira și Corvina au venit și s-au cuibărit lângă mine. Se poartă de parcă ne-am cunoaște de-o veșnicie.

Lordul Hellequin mi-a acordat pentru prima oară atenție, spunând: "Sper că șederea la noi ți-e cât se poate de plăcută. Te sfătuiesc să încerci fructele de pe masă. Sunt excelente..." Am mulțumit din cap și am gustat din struguri și din boabele de rodie.

După o tăcere scurtă, Vampira l-a abordat pe Grimmus cu următoarea întrebare: "Ce se întâmplă cu cei ca mine, care nu acceptă sfaturi și nici măcar sugestii de la alții?"

Răspunsul a venit neîntârziat: "Dacă nu accepți opinii și mai ales sugestii nu poți evolua. Cei care nu sunt deschiși nu pot evolua și nu pot nici dărui."

"Adică eu sunt închisă?" a întrebat ea plângăcios. Apoi cu ton senzual: "Uită-te la mine, Grimmus, uite ce... deschisă sunt (se apleacă puțin și se apucă de marginile decolteului) Uite ce multe am de dăruit..." (râsete) Apoi serioasă: "Poate eu vreau să evoluez pe cont propriu, poate nu vreau să fiu târâtă de influența altora. Grimmus... care e antonimul lui umanist?"

"Mizantrop!" a răspuns scurt Grimmus.

"Chiar așa?"

"Da."

"Ei bine, atunci... asta sunt eu!"

"Nu te cred!" a mârâit Grimmus.

"Am o repulsie față de toate comportamentele umane atât de comune, ființele acelea atât de seci! Pe lângă noi sunt toți niște umbre!"

"Asta da, dar a accepta sfaturi nu înseamnă a accepta influențe. Atâta vreme cât ai propriul tău filtru și propria ta individualitate, adică o personalitate puternică, nu poți să-ți pierzi esența a ce ești tu, în nici un fel..."

Dar deja Vampira nu-l mai asculta. Era prea ocupată să mă mângâie pe păr. Mi-am zis: "Fie ce-o fi!" Mângâierile au coborât pe piept. "Nu vrei să mă ajuți să desfac șnurul ăsta? Mi-e cald!" miorlăi Vampira. Am privit spre Grimmus, ca pentru a-i cere voie, și el chiar a dat din cap aprobator. Atunci am tras de primul șnur al decolteului până s-a desfăcut. Vampira mi-a luat mâna și a pus-o pe inima ei. Bate. Tare. Și a mea la fel. Și-a apropiat fața de a mea. Are obrazul fierbinte. Întinde gâtul spre mine, de parcă eu aș avea colții de vampir. I-am dat codițele la o parte de pe ceafă. I-am mângâiat spatele. Îmi apropii fața de gâtul ei. Brusc Corvina m-a întors spre ea și m-a sărutat, încolăcindu-și brațele strâns după gâtul meu. Apoi amândouă s-au retras, la un gest al lordului Hellequin. Sunt Amețit.

Corvina și Vampira s-au ridicat și au început să danseze vals. Poziția lor este impecabilă. Vampira ține o mână pe omoplatul Corvinei, cu cotul ridicat, cealaltă întinsă, spatele drept, privirea înainte. Bastet aplaudă. Corvina își sprijină cotul pe cotul Vampirei, cealaltă mână întinsă și moale, lăsată să  cadă în palma Vampirei, spatele arcuit, privirea într-o parte. Jezebel face cu ochiul înspre Grimmus. El se ridică și vine spre mine. "Grimmus e maestrul de dans", spune Jezebel. Lordul mă apucă zdravăn de omoplat, îmi apucă mâna și o întinde, și începe să-mi dea instrucțiuni: "Acum muți piciorul drept în spate, acum facem un pas lung spre stânga ta, acum muți piciorul stâng în față..." Am ajuns în situația absurdă de a dansa vals cu Grimmus, în timp ce Bastet dansează cu Satourdis, Jester cu Jezebel, Hellequin cu Scaramouche, Corvina cu Vampira. Numai Cain stă și se uită din picioare, e nemișcat ca o statuie, sau ca o fantomă, nici nu îl simți când e în preajmă. Vampira mă privește peste umărul Corvinei de câte ori ajungem față în față, și își arată colții într-un zâmbet ucigaș.

După ce am dansat cu mai toți, bărbați și femei, în afară de Cain, muzica s-a oprit. Sunt amețit din nou. Grimmus s-a așezat pe scaun în fața unui perete. Ridică lambriul de la mijlocul peretelui cu totul, care se dovedește a fi o trapă. Panoul de lemn se ridică până aproape de boltă, și se oprește. În nișa din perete, înaltă de aproximativ doi metri, se afla o orgă cu patru claviaturi. Grimmus schimbă registrele și începe să cânte. Cinci semitonuri care urcă și coboară. Fantoma de la Operă. Orga sună cutremurător. Pe canapea, Vampira și Corvina se asigură că-mi este suficient de cald.

Miezul nopții în sala de dans. Lumea așteaptă să vină Regele și Regina Balului. Mă așteptam să fie cineva dintre cei cunoscuți, dar nu-i așa. Regele și Regina au venit dinspre capătul întunecat al sălii și s-au așezat pe tronurile laterale. Cel din mijloc a rămas gol. Cei trei lorzi au îngenuncheat cavalerește în fața lor. Restul mulțimii a făcut o plecăciune. Lord Grimmus discută cu regele, dar nu se mai așează pe jilțul din mijloc. Jester mă ține la o distanță sigură. De aici nu pot auzi nimic, dar pot vedea ținutele celor doi, care sunt făcute din aceeași catifea neagră și scânteietoare ca tunica lordului Grimmus. Regele are pe piept un soare auriu, iar Regina are pe corset o lună argintie. Amândoi sunt plini de lanțuri, coliere și inele din aur, respectiv argint, și au măști volto albe, care le acoperă toată fața. Regele poartă o coroană aurie cu raze șerpuite, iar Regina una argintie cu razele drepte. După ce au încheiat misterioasa discuție, Grimmus a făcut un gest și de pretutindeni a izbucnit un vals mai furtunos decât toate de până acum, cu note grave și armonii ciudate. Toată lumea dansează.

Epuizați după valsul de la miezul nopții, ne-am retras din nou în bibliotecă. Acolo, pe o masă dintr-un colț, într-o ramă Art Nouveau, am descoperit o fotografie veche de pe la 1900, mai ștearsă în partea de jos și îngălbenită. În ea apar doi bărbați în haine lungi până la genunchi și, între ei, o femeie, în care am recunoscut-o pe Vampira fără mască. În fotografie e învelită într-o pelerină ce pare a fi neagră și are un evantai.

"Arată mult mai tristă și mai serioasă decât în... realitate", am remarcat cu voce tare.

"Măștile sunt mai reale decât noi" a spus lord Grimmus, observându-mi ezitarea. "Lumea din jurul nostru ne obligă să ne simțim mai bine cu măști decât fără... E timpul să ne spunem povestea, nu-i așa, onorate oaspete? E timpul să ne cunoști. Scrie tot ce auzi."

Astfel, fiecare dintre cei zece și-a dat masca jos și a spus câte o poveste, mai mult sau mai puțin un produs al fanteziei. Iată poveștile lor, consemnate pe scurt, atât de fidel cât mi-a permis timpul să le scriu.

Jester și-a dat masca jos și mi-a spus ceva ce știam deja, anume că se numește Paul, dar cu adevărat el este lordul Jester. El mi-a descris Casa Noilor Aristocrați în felul următor: "Casa noastră e organizată de la mare la mic. În față se află Sala Pașilor Pierduți, care se întinde pe toată lungimea Casei. În spatele ei se află trei săli, dintre care una este sala de mese și una este biblioteca. Primele trei intrări dinspre tronurile lorzilor spre capătul întunecat duc în sala de mese. A patra intrare duce în bibliotecă, iar a cincea intrare duce în sala unde locuiește Stăpânul Casei. În spatele celor trei săli se ramifică încăperi mai mici, și anume, în spatele sălii de mese trei intrări duc la bucătărie, cămară și băi, iar în spatele bibliotecii o intrare duce la coridorul cu cele zece dormitoare ale noastre. Sala unde locuiește Stăpânul Casei nu are alte ramificații pentru că este cea mai mare."

"Aș vrea să întreb două lucruri, dacă mi se permite."

"Spune", a încuviințat Grimmus.

"Cine sunt Regele și Regina Balului și cine este Stăpânul Casei?"

Mi-a răspuns tot Jester: "Regele și regina se aleg dintre invitați, prin urmare în fiecare an sunt persoane diferite. Pe Stăpânul Casei îl vei cunoaște când vom merge la el." Apoi a trecut la povestea lui. "Eu sunt majordomul acestei casei și un membru cu drepturi depline în această Familie. Și tatăl, și bunicul meu l-au ajutat pe Stăpânul Casei să organizeze Balul în fiecare an. Despre mine, ce ți-aș mai putea spune interesant? Poate într-o viață anterioară am fost un faun în Narnia sau un ent în Tărâmul de Mijloc. Un spirit al pădurii, în orice caz. Îmi place natura, verdele crud al frunzelor primăvara și foșnetul frunzelor toamna." Și cu acestea a făcut o plecăciune și s-a retras mai într-un colț.

Grimmus și-a dat masca jos și a povestit: "Numele meu este Iacob și sunt de origine germano-celtă, deși sunt cu adevărat lordul Grimmus. Numele meu vine de la spiritele care, din Scoția până în Suedia, aveau rolul de a păzi biserici. Pe vremuri, un câine negru era îngropat de viu la temelia de apus a oricărei biserici pentru a se crea un spirit gardian numit grim. Toți de aici sunt copiii mei, eu i-am învățat tot ce știu despre a trăi frumos, și apoi ei m-au învățat pe mine.

Sunt fascinat de Morrigan, zeița despre care îmi povestea mama, și de Siegfried și Parzival, eroii despre care îmi povestea tata. Tatăl meu, provenind dintr-o familie de cavaleri teutoni, a plecat într-o campanie lungă prin Bavaria și eu am rămas singur cu mama, care era o vrăjitoare cu tradiție dintr-o familie Wicca de la nord de Edinburgh.

Entuziasmat de eroismul celor din Edda norvegilor și din Kalevala finlandezilor, încă de când eram mic nu știam ce e frica. Cineva m-a trimis, pe când aveam șase ani, în clopotniță ca să învăț ce e frica. Mi-a spus: stai o noapte acolo, vezi că vine fantoma la miezul nopții, o să tremuri de o să faci pe tine. Fantoma vine, trage clopotul, eu văd că fantoma e îmbrăcată într-un cearșaf și o împing pe scări. A doua zi am aflat că fantoma era un unchi de-al meu și că își rupsese un picior.

Pe când eram de vreo zece ani, am întrebat iar pe cineva unde pot să mă sperii. M-a trimis pe un deal unde șapte hoți fuseseră spânzurați. Când i-am văzut cum se leagănă în vânt am crezut că le este frig, așa că am luat un cuțit și am început să tai frânghiile care îi țineau spânzurați. Primul care a căzut a nimerit între lemnele pe care le aprinsesem ca să mă încălzesc, căci era o noapte rece, și a luat foc. Noroc că a început să plouă, chiar dacă atunci m-am dus acasă dezamăgit.

Am încercat a treia oară să mă sperii când aveam cam doisprezece ani, și am fost trimis la un castel bântuit unde împăratul m-a pus să stau trei nopți promițând că-mi va da ca răsplată mâna fiicei lui, proaspăt tăiată... glumeam. Deci, la doisprezece ani am vizitat o casă bântuită de pe strada mea. În fiecare noapte cât am stat în ea se umplea cu câini și pisici negre. Patul în care dormeam începea să coboare pe scări cu mine, dar avea arcuri bune și îmi plăcea. În ultima noapte o jumătate de cadavru a căzut prin hornul șemineului. Am stins repede focul, am băgat capul în horn și am strigat ca să pice și restul cadavrului, pentru că orice copil crescut la munte știe că avalanșa pornește dacă strigi. A doua jumătate a venit și ea, și apoi am chemat niște oameni ca să aducă un sicriu pentru bietul om tăiat în două.

Am învățat să tremur abia atunci când prima mea iubită a aruncat peste mine o găleată cu apă rece de la izvor, dar tot nu am învățat ce e frica. Am ajuns chiar să mă rog de grimul de la biserică, spunându-i că nu mi-e frică de nimic, și aș da orice să îmi clănțăne dinții de groază. Câinele negru mi-a vorbit și mi-a spus: du-te la mormântul al doilea din colț, acolo e îngropat un om care s-a sinucis. Vorbește cu el, să-ți facă cunoștință cu demonul lui personal. Și așa am făcut. Am dat noroc cu mâna care s-a ridicat din mormânt, scormonind pământul, și i-am spus care e (urlând) PROBLEMA! ...Apoi a venit demonul. Abia la moartea mamei, care a sângerat timp de două zile până a murit, fiind posedată, am învățat ce e frica."

Hellequin și-a dat masca jos și a povestit: "Numele meu este Adrian și sunt de origine daneză, deși sunt cu adevărat lordul Hellequin. Sunt fascinat de eroi precum Cain, Odin, Irod și Iuda. Sunt Cavalerul Diavolului, care mână sufletele damnaților către Infern. Am sub comanda mea herulii și berserkerii, conduși de Cerber, și o armată de fantome care luptă numai noaptea și merg pe fundul mării. Oricine vede armata mea moare pe loc, înnebunește sau e târât în Infern. Am condus bătălii și vânători, inclusiv ceea ce se numește în franceza veche Mesnée d'Hellequin, și cavalcada Asgardului, cea cântată de Wagner în opera lui muzicală. Valkiria Kara m-a iubit și și-a dat viața pentru mine, pe când era fecioară, și sufletul, pe când era zână. Shakespeare a scris inspirat de mine Nevestele vesele din Windsor."

Scaramouche și-a dat masca jos și a povestit: "Numele meu este David și sunt de origine merovingiană, strămoșul meu este Aimeric, fiul lui Savaric. Dar cu adevărat sunt lordul Scaramouche, și sunt îndrăgostit de legenda lui Faust și a câinelui negru sub forma căruia i se arată Mefisto. De la Faust am învățat cum să trăiesc. Eu nu sunt trecutul, nici viitorul meu, sunt clipa prezentului. Clipă, stai, că ești atâta de frumoasă! De la Faust am învățat să trăiesc fiecare clipă ca și cum aș muri mâine. Așa, pot face orice îmi doresc. Sunt liber să fac orice nebunie la care mă pot gândi. Pot ridica privirea, și în clipa următoare, am devenit lumea!

Cu ocazia unei vizite la Praga, am descoperit un adevăr esențial care îmi conduce existența și pe care vreau să vi-l împărtășesc. Rabinul Iuda din Praga a creat Golemul pentru a-i fi slujitor și i-a scris pe frunte cuvântul Ameth, care înseamnă adevăr și viață. Când Golemul a crescut și a devenit un pericolul pentru viața creatorului său, rabinul a șters prima literă de pe fruntea Golemului și a lăsat doar Meth, care înseamnă moarte. Deci, iubiți prieteni, viața este adevărul meu, și de la el nu dezertez niciodată.

Am fost și eu să văd spânzurații de care vorbea Grimmus. Din sămânța lor slobozită în ultimele spasme ale morții, în pământul fertil de dedesubt a crescut o rădăcină de mandragoră. Rădăcina a fost smulsă a doua zi, vineri, înainte de răsărit, de grimul de la Biserica Tuturor Sfinților, adică de acel câine negru cu care vorbise Grimmus. Am luat rădăcina din botul câinelui, care tremura în fața mea, și am hrănit-o cu lapte și cu sânge din sânii unei femei cu părul lung până la glezne care trăia într-o peșteră împreună cu fiica ei. Din rădăcina care a crescut s-a dezvoltat Homunculus, cel care mă protejează de boli și de moarte câtă vreme mă aflu în acest trup. Căci eu sunt diavolul Scaramouche, sau Scaraoschi, și vă spun pentru a treia oară, iubiți viața cu tot ce are ea de oferit." Acestea fiind spuse, Scaramouche a privit cu subînțeles către Vampira, care îi zâmbea.

Corvina și-a dat masca jos și a povestit: "Nume meu este Avelyn Veragris-Hunyadi, deși cu adevărat sunt Lady Corvina. Sunt de origine din Hunedoara, și prezența mea aici se datorează amestecului dintre două familii, realizat prin căsătoria dintre o urmașă a Catarilor provensali cu un urmaș al Corvinilor. Blazonul cu un corb care ține un inel de aur în cioc este simbolul familiei mele, care are un trecut îndelungat și zbuciumat.

Constantinus Corvinus a avut ca fiu pe Servan Hunyadi sau Șerban, care l-a avut ca fiu pe Voicu, la rândul lui tată a doi copii, Ioan și Klara. Fiul lui Ioan e Mathias Corvinus sau cunoscutul voievod Matei Corvin, cel care l-a întemnițat pe fiul lui Vlad Dracul, și el a avut urmaș un alt Ioan, la rândul lui tată a doi copii, Elisabeta și Cristopher. Asta e familia strămoșilor tatălui meu, Christian Hunyadi.

Mama mea se trage din neamul catarului Fortaner, care a avut trei fii, Esteve, Raoul și Lambert. Ultimul dintre ei, mezinul Lambert, a avut doi copii, Peyre și Luzia, iar Peyre a avut și el doi copii, Donat și Elinor. După strămoașa ei Elinor, mama mea s-a numit Helena Veragris.

Cristian și Elena s-au căsătorit la fel cum au făcut strămoșii lor Elinor și Cristopher. De la ei am moștenit pasiunea pentru corbi, pentru Poe și pentru Baudelaire. Corbii sunt cele mai inteligente păsări din câte am cunoscut, și l-am învățat pe al meu să spună versuri din poezii. Nu l-am închis niciodată într-o cușcă, pentru că nu ar suporta asta. Nici eu, de altfel, nu suport închiderile de orice fel."

Jezebel și-a dat jos masca și a povestit: "Numele meu este Eliza, deși cu adevărat sunt lady Jezebel. Sunt pasionată de scrierile lui Gautier, Flaubert, Huysmans și Oscar Wilde. Prima Jezebel din istorie era fiica regelui Ethbaal al Tyrului, deci o prințesă feniciană, care a avut urmași nelegitimi în Cartagina și a încurajat un cult al lui Baal mai puțin cunoscut de istorie. Numele ei era de fapt Iz-baal sau Yezevil, derivat de la numele zeului Baal sau Bel sau Vil, de unde vine și numele de Ville, asociat cu răul. Eu însă nu sunt de origine feniciană, ci de origine persană, pe linia de sânge a lui Cyrus sau a lui Xerxes, prin legătură macedoneană."

Cain și-a dat masca jos și a povestit. Vocea lui a sunat ca o șoaptă răstită. Chipul lui m-a șocat de-a dreptul, căci după masca bauta nu se vedea deloc. Este foarte lung, mai ales că este încadrat de pletele lui cenușii care cad până la genunchi, și accentuat de ciocul subțire și lung care îi atârnă mai jos de bărbie și de sprâncenele stufoase care se prelungesc puțin spre urechi. Ai spune că arată ca un elf, dar nu are urechile ascuțite. Ochii lui cenușii care bat în verde sunt foarte înguști, și ies în evidență pentru că are un ten destul de închis, parcă un pic vânăt ca la un mort. "Numele meu este Marcus și nu îmi cunosc cu adevărat originile, așa că mă numesc lord Cain. Sunt în căutarea adevărului despre familia mea de antediluvieni, despre Enos, Jareth, Lamech, Matusalem, Enoch și Noe.

Mama mea este Lilith, prima soție a lui Adam, cunoscută și ca Șarpele din Eden, Luna Neagră, Inanna, Ishtar, Astarte, Hekate, Asherah, Anath, Isis și Kali. Orice oglindă este o poartă către Lilith și către demonii ei. Orice oglindă este casa ei. Cu Adam, ea m-a făcut pe mine, Cain, iar cu soțul ei Sammael a dat naștere demonilor incubi și succubi, care întrupați devin vampiri. Cu a doua soție, Eva, Adam i-a făcut pe frații mei vitregi, Abel și Seth.

După ce l-am ucis pe fratele Abel, am fost exilat în ținutul Nod, mai precis în orașul numit Golkonda. Ruinele lui există și astăzi. Dumnezeul lui Adam mi-a promis eliberarea de frenezia ucigașă care m-a făcut să-l omor pe Abel, o frenezie care provine din natura demonică a mamei mele, căpătată în urma acuplării ei cu demonul Sammael, încă de când era soția lui Adam. Mi-a promis eliberarea de frenezie și recuperarea umanității din mine, și am reușit să scap de bestialitate ucigând sute de oameni, de-a lungul secolelor petrecute în Golkonda. Demonia moștenită s-a diluat cu fiecare crimă, până în binecuvântatul ceas când a dispărut cu totul."

Bastet și-a dat jos masca și a povestit: "Numele meu este Nicolas, deși sunt cu adevărat lordul Bastet. Originea mea se află printre evreii cabaliști care au migrat din Egipt în sudul Franței. Sunt pasionat de marile figuri vampirice ale literaturii, Dracula, Carmilla și Lestat. Mai ales că am privilegiul de a ști că familia de Valois din provincia Auvergne a existat cu adevărat, ca și teatrul lui Renard de pe Rue du Temple, din Paris. Numele Bastet vine de la zeița egipteană care e simbolizată prin pisica sacră.

Îmi place să fumez și să dansez singur. Îmi plac sânii mari. Îmi plac pisicile. Îmi place Vampira. Îmi place să merg pe bicicletă; îmi place ciocolata, scorțișoara, bomboanele fondante, plimbările nocturne, teatrul de păpuși, apusul și răsăritul soarelui, fluturii de la muzeul de Științele Naturii din Viena, bulevardul Clichy din Paris, marele castravete din Londra, casele de pescari plutitoare din Roma, cafenelele din Jassy, turnurile și podurile din Praga, malul mării din Napoli, petalele de trandafir, strălucirea ochilor care plâng, îmbrățișările, îmi place să călăresc, să cânt la vioară, să fluier, să dau palme peste fund, să mă bălăcesc în cadă, să mă tăvălesc prin iarbă, să mă îmbrac, să mă dezbrac, și de asemenea ce fac între, adică să dorm, să visez, să fac dragoste."

Satourdis și-a dat jos masca și a povestit: "Numele meu este Sebastian, dar sunt cu adevărat lordul Satourdis. Originea mea este familia creolă Moray din New Orleans, mutată în Londra după moartea subită a bunicilor în condiții despre care nimeni nu a vrut să îmi vorbească. Tot ce am aflat este că bunicul era implicat în vrăjitoria Voodoo și în mafia jamaicană. Se spune că ar fi primit "semnul mortului", care se scria cu sânge pe ușă, și reprezenta moarte sigură pentru întreaga familie care locuia în acea casă. Am avut chiar un vis în care un șarpe cu joben care spunea că îl cheamă Damballa îmi spunea că bunicii mei s-au dus pe apa Sâmbetei. De atunci mi-am luat și numele Satourdis, care nu sună nici englez, nici francez, nici latin.

În alt vis, niște negri sacrificau cocoși, mă ungeau bine cu sângele lor și îmi spuneau că asta o să mă protejeze. Apoi mă urmăreau "oamenii-umbre" printr-o junglă-labirint plină cu liane, papagali verzi și mușuroaie de termite. Am mai avut visul acela de nenumărate ori. De la un timp jungla a fost înlocuită cu Londra în ruine. Mă trezesc de fiecare dată cu ideea că era cât pe ce să mă prindă oamenii-umbre, dar sângele cocoșilor m-a protejat."

Vampira nu și-a dat jos masca. Nu a povestit nimic. Pur și simplu ne-a sărutat pe toți la rând, de noapte bună, și a plecat în dormitorul ei. Nimeni nu părea surprins de atitudinea ei. După aceste povești și acest sărut, m-a apucat un somn năpraznic.

Am dormit cam o oră, dar suficient ca să visez o mulțime de ciudățenii. Toată noaptea balului s-a repetat în visul meu, amestecând vrute și nevrute într-un vârtej de emoții greu de definit. A început pe canapea. Pe canapeaua din bibliotecă, exact unde adormisem. Se făcea că stau pe canapea și privesc la ceilalți, care se tolăneau cu toții pe canapele. Fiecare își adusese animalul său de companie. Lorzii stăteau unul în fotoliul din față, unul pe canapeaua din dreapta, unul pe cea din stânga, și fiecare avea alături câte un ogar mare și negru așezat pe labele dinapoi. Grimmus își mângâia câinele pe cap.

Bastet stătea întins cu capul în poala lordului Hellequin, cu părul blond atârnând peste marginea canapelei, și își mângâia pisica neagră, foarte suplă și cu urechi lungi și ascuțite de parcă era corcită cu un șacal. Pisica stătea pe pieptul lui Bastet ca demonul din pictura Coșmarul a lui Fuseli, și avea la gât un colier egiptean din aur smălțuit. Automat visul a produs și un cap de iapă cu ochii albi și bulbucați care se ivea dintre draperii, ca să completeze tabloul. Corvina avea pe umăr corbul care recita Corbul de Poe cu glas răgușit, iar Cain avea pe umăr o bufniță albă care își răsucea capul continuu în aceeași direcție. Satourdis alinta un șarpe alb. De câte ori corbul ajungea la final de strofă, toate animalele în cor recitau Nevermore!

Nevermore! O oglindă hexagonală pe care nu o observasem, între două corpuri ale bibliotecii, sclipește în lumina sfeșnicelor cu câte șapte lumânări. O privesc și văd în ea un fum alb care face rotocoale. Nevermore! Întind mâna și fumul se agită, iar suprafața oglinzii face valuri. De teamă să nu mai aud încă o dată animalele rostind acel cuvânt în cor, trec cu totul prin oglindă. De aici totul o ia razna.

Jester mă întâmpină la intrarea în conac. Spune parola. Miracol. Cum? O spun din nou, dar de data asta cu vocea animalelor: Miracol. Bine, pune-ți masca. Intru în conac, și văd scenele din Eyes Wide Shut. Femei care nu poartă altceva decât măștile stau în genunchi într-un cerc mare. Se aude o voce de preot care incantează o liturghie ortodoxă. Pe fundalul cântecelor bizantine, apare Grimmus și mă întreabă: "Bună seara, ați dormit bine?" Apoi toate femeile mă înconjoară, întreb "Cine sunteți voi?" Răspunsul mă uimește: "Noi suntem Pașii Pierduți!"

Apare toată pleiada de dansatori și cineva mă apucă de mâini și începe să mă învârtă amețitor: "Ca să mai intrați în atmosferă..." Cina e servită. Toată lumea se așează la masă și bea vin roșu. Vinul le curge prin ochi și prin urechi. Beau vin și îl simt cum îmi curge din ochi și din urechi. Sunt Amețit. Visul descompune cuvântul Amețit. A-Mețit. A-Meth-it. Sunt Amețit, asta înseamnă că sunt viu, sunt dez-morțit. Râd prin somn, entuziasmat de revelație (ceilalți mi-au confirmat că am râs prin somn).

Ne-am retras în bibliotecă, Grimmus s-a așezat cu fața la perete, a desfăcut peretele și acum cântă la orgă. Apare Fantoma de la Operă și îi dă lecții lui Grimmus, spune că nu cântă cum trebuie muzica lui. Se așează pe scaun în locul lui Grimmus și începe să cânte. Sublim și înfiorător. Mâini care țin sfeșnice cu câte șapte lumânări ies din pereți, rupând lambriurile. Pisica lui Bastet cântă ca o soprană.

Se face miezul nopții. Ieșim în sala de dans, unde s-au așezat pe tronuri Regele, Regina și între ei, Stăpânul Casei. Stăpânul Casei seamănă cu Grimmus, dar Grimmus e lângă mine. Mă duc lângă tronul lui, și pentru că muzica e prea tare îi urlu în ureche că vreau să-i spun care e problema. Apoi mă sperii îngrozitor de el, pentru că își dă jos masca și nu are față. Vreau să fug din Casă, dar mă întâmpină Hellequin ținându-l în lesă pe Cerber. Când mă vede, bestia dă din coadă, Hellequin îmi spune "Vrea să se joace", eu îi răspund "Joacă-te tu cu el!"

Ne retragem din nou în bibliotecă, și toți își spun poveștile. Totul a devenit confuz în partea asta a visului. Am senzația că am trăit fiecare detaliu din ce au povestit, că am auzit clopotele de la Biserica Tuturor Sfinților, că patul în care dormeam în casa bântuită cobora cu mine pe scări. La un moment dat patul s-a oprit, pentru că ajunsesem în salonul de la parter. Și aici s-a lăsat pentru un timp întunericul.

Somnul meu a continuat, cine știe cât, fără vise agitate ca până atunci. Chiar înainte de a mă trezi am avut un alt vis, care l-a continuat cumva pe primul, pentru că eram în același pat în care se terminase. A început ca un vis erotic, cu o îmbrățișare a unei fete cu păr cenușiu, lung și drept. Avea mâini subțiri, albe. Era destul de suplă, dar senzația era cu totul alta, de voluptate. Apoi visul s-a concentrat mai mult la păr. Ea era deasupra mea, îmbrățișându-mă, cu brațele în jurul gâtului meu. Părul ei îmi acoperea fața. Foarte mult păr. S-a lăsat pe mine cu toată greutatea ei de fată destul de suplă, și la început mă simțeam bine. Curând însă a început să mă strângă la piept, și brațele ei s-au strâns mai bine în jurul gâtului. Părul ei a început să mă sufoce; părul acela ca cenușa, și apoi mi s-a părut că miroase un pic a tămâie. Nu am trăit în nici un vis o sufocare mai erotică și mai ...moale. Căldură... transpirație, greutate mare în piept. Apoi m-am gândit: este Lilith! Am trecut printr-o oglindă, și acum sunt în lumea ei! Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, strânsoarea a devenit brusc insuportabilă și părul ei a început să-mi umple gura ca o cenușă fierbinte. Înecându-mă, încercam să o împing în sus, dar nu mă mai puteam mișca deloc. Greutatea a devenit zdrobitoare, și gâtul îmi era înfundat cu părul care nu era păr, era ceva ce umplea totul, nelăsând nici un petec de aer.

Trezirea a fost ca o smulgere, căci mă durea capul de parcă m-aș fi smuls din niște lanțuri. În următoarele secunde, totuși, nu mai aveam nimic. Cain râde de mine: "Ai fost vizitat de un succubus. Dacă era Lilith nu te mai trezeai."

M-am ridicat de pe canapea încă puțin somnoros. Jester m-a luat din pripă: "Vino. E timpul să îl cunoști pe Stăpânul Casei." Vampira se trezise și ea; toți zece mă așteptau în Sala Pașilor Pierduți. Invitații Balului plecaseră, și vocile celor zece iscau un ecou fantastic în sala goală, mai ales că au voci atât de puternice. Ne-am îndreptat spre a cincea intrare, cea din capătul întunecat al sălii de dans. Ușile s-au deschis singure, și s-au închis în urma noastră. "Să nu vorbești neîntrebat", m-a avertizat Grimmus.

 

Am intrat într-o sală uriașă cu pereții acoperiți cu draperii negre, susținută de câteva zeci de coloane din marmură și luminată slab. Singurele obiecte care decorează locul sunt niște vitralii iluminate din spate. Modelele lor mi-au atras atenția, pentru că sticla este de un negru care bate în albastru, și desenele arată ca niște negative formate dintr-o sumedenie de contururi care emană o lumină albă puternică. Am întrebat dacă pot să-mi notez în detaliu ceea ce reprezintă ele, și mi-a răspuns Scaramouche: "Notează-ți tot ce vei vedea aici și tot ce vei auzi. Apoi poți să povestești cui vrei. Nu te va crede nimeni!"

Am privit fascinat desenele luminoase. Sunt zece vitralii pe o parte a sălii, zece pe cealaltă parte, și cinci pe peretele din față. Cele zece de pe dreapta reprezintă îngeri, am recunoscut denumirile înscrise sub ele: Raziel, Ariel, Uriel, Sabriel, Kamael, Rafael, Turel, Mikael, Gabriel, Daniel. Cele zece de pe stânga reprezintă demoni: Nehema, Lilith, Adrammelek, Belfegor, Asmodeus, Astarot, Lucifer, Belial, Satanas, Abigor. Cele cinci din față sunt denumite, de la stânga spre dreapta, Kelipot, Sammael, Metatron, Emmanuel și Sefirot.

Dacă mi-am imaginat vreodată cum ar arăta îngerii, cu siguranță a fost exact cum i-am văzut acolo. Creaturi luminoase, cu patru brațe și trei perechi de aripi, dar de la un înger la altul aripile capătă felurite aspecte, unele arată ca fiind făcute din aburi, altele din flăcări, unele seamănă cu aripile de păsări, altele seamănă cu aripile de insecte. Un singur înger are doar două brațe și o singură pereche de aripi, cel numit Daniel; am întrebat de ce și Hellequin mi-a răspuns: "Pentru că reprezintă oamenii perfecți, oamenii divini, deveniți supra-îngeri și în același timp îngeri păzitori ai oamenilor întrupați". Capetele îngerilor arată unele ca niște flori desfăcute, altele ca niște flăcări, și două sau trei par a fi fețe compuse din alte fețe. Trupurile lor parcă se evaporă; unii au în loc de picioare un fel de coadă. La demoni, aripile sunt mai curând de liliac sau de dragon, capetele au între două și zece coarne, și trupurile arată mai concrete, mai materiale. Și ei au tot patru brațe și șase aripi, în afară de Lilith.

Desenele din față se află deasupa unui tron uriaș, sculptat într-un soi de piatră neagră. Am cerut explicații în legătură cu ele, căci sunt pe cât de sublime pe atât de ciudate și de greu de înțeles. Și explicațiile, oferite de Bastet, au fost după cum urmează. A început cu capetele. Sefirot este arborele emanațiilor divine, adică cele zece ipostaze ale lui Dumnezeu care se manifestă prin cele zece legiuni îngerești, de la Dumnezeul cel mai înalt, imposibil de cunoscut și care nici nu există pentru noi, la creatorul lumii noastre și apoi la Dumnezeul manifestat în lume prin îngeri și prin noi. Kelipot este arborele compus din opozițiile la emanațiile divine, sau sefire, opoziții care se manifestă prin zece legiuni demonice. Ambele arată ca o schemă geometrică în care la capetele sau intersecțiile liniilor sunt desenați demonii sau îngerii din celelalte vitralii, în miniatură și încadrați de cercuri.

Emmanuel și Sammael apar ca niște îngeri cu câte șase perechi de aripi grupate câte două, și câte trei perechi de brațe. Oricât credeam până acum că orice lucru concret poate fi descris în cuvinte, sunt părți ale acestor imagini pentru care nu mai există cuvinte. Tot ce se poate spune este că cei doi sunt întruchiparea a două tendințe opuse, dar nu arată ca și cum ar fi unul benefic și unul malefic, ci pur și simplu în opoziție.

În sfârșit, imaginea lui Metatron este plasată în mijloc, chiar deasupra tronului, și este ceva ce mi-a făcut mintea țăndări. Ființa lui este sublimă și monstruoasă în același timp. Structura lui este o combinație fabulos de armonioasă între corpul și membrele unui animal, coroana unui copac și aripile unui stol întreg de păsări; liniile sunt trase în așa fel încât carnalul se confundă cu vegetalul. Și din centru pornește în sus o multitudine de fețe florale care răsar unele din altele, se desfac în fețe-fețe și mulți ochi care mă privesc.

Pe tron stă, desigur, Stăpânul Casei, care are patru mâini. Totul este prea real ca să mai fiu uimit. Este ca atunci când te trezești dintr-un vis și ești sigur că ce vezi nu mai este vis, și nu mai are cum să fie. El este acolo, și totul pare ciudat de firesc, astfel încât mă simt obligat să accept ce se întâmplă fără a trece prin vreo fază de negare. Mă gândesc în ansamblu la tot ce s-a întâmplat de seara la șase și până acum, la tot ce pot vedea aici, și mă cuprinde o bucurie dementă că sunt aici și pot vedea așa ceva. Emoția crește în mine până la un nivel aproape de leșin, dar este o emoție pozitivă. Îmi vine gândul stupid că nu mai pot da articolul la ziar. Într-adevăr nimeni nu va crede nimic. Trebuie să tai partea asta.

Stăpânul Casei s-a ridicat de pe tron și mă privește, se citesc multe în ochii lui, dar chipul este echilibrat perfect între trăsături masculine și feminine, nimic care să-i trădeze sexul. E îmbrăcat doar de la brâu în jos, cu un fel de fustă simplă din catifea neagră. Are părul lung până aproape de glezne, alb, și pielea foarte deschisă la culoare. Deși are părul alb condiția fizică și trăsăturile feței sunt ale unui tânăr. Și nu cred că am văzut la vreun om un chip atât de desăvârșit.

Cei zece aristocrați s-au așezat cavalerește pe câte un genunchi, și le-am urmat exemplul. Stăpânul a făcut semn să ne ridicăm. Abia acum observ că există și scaune în jurul tronului, se pare că atenția mi-a fost distrasă, nici nu se putea să nu fie. După ce s-a așezat, ne-am așezat și noi. "Nu pune întrebări!" mi-a șoptit Grimmus. Și acest zeu în carne și oase mi-a vorbit, cu o voce atât de puternică încât am tresărit.

"Îți place Casa noastră?"

"Da, este o bijuterie. (vorbesc cu el! vorbește cu mine!) Și gazdele au fost..."

"Ești gata să intri în Familia noastră, după tot ce ai văzut?" m-a întrerupt el, după ce am răspuns doar la ce m-a întrebat. Tăcere. Sunt sigur că mă holbam la el într-un mod ridicol, și imediat m-am uitat în altă parte, dar am dat cu ochii de Satourdis, care se așezase în dreapta mea. Îmi zâmbea. Toți îmi zâmbeau cu căldură. Eu nu puteam răspunde la așa ceva, în primul rând că nu știam ce presupune.

"Ești pregătit să înveți regulile necesare pentru titlul de Lord?"

"Dacă vreți să mi le spuneți, sunt dispus să învăț!" (fie ce-o fi!)

"Nu vorbi cu mine la plural! Sunt unul!"

"Unul singur, mă scuzi, nu știu cum să mă adresez..."

"Unei creaturi ca mine? Unul, da. Singur, nu. Niciodată nu voi fi singur. Cred că ai nevoie să știi ce înseamnă să fii lord dimpreună cu cei zece copii ai mei, care sunt aici cu tine."

Am dat din cap în semn că da.

"Este mai simplu decât îți închipui. Trebuie să îți faci din viață o artă și din propria persoană o capodoperă artistică. Să ai propriile gesturi care să te definească, propriul stil de a spune povești, să ai o imagine rafinată care să impresioneze lumea comună, și o prezență pe care o construiești numai fiind permanent conștient de sine. Să ai putere și eleganță în simplitate, și tot ce ești și poți fi să se citească în privirea și în vocea ta. Să fii spiritual și senzual în aceeași măsură. Să îți asiguri disciplina minții, a corpului și a inimii controlându-ți toate gândurile, instinctele și emoțiile care trec prin tine. Să prețuiești prietenia celorlalți din Familie, Casa ta, numele tău pe care ți-l vei alege singur, și să ai simbolurile tale și un sigiliu personal, care vor fi mărcile existenței tale, cu care îți semnezi opera. Nu te teme că ai să uiți ceva din toate astea, dacă urmezi cursul firesc al lucrurilor ele vor veni de la sine."

"Ce spui? Vrei să locuiești aici cu noi?" m-a întrebat Bastet nerăbdător.

Din nou m-am simțit dezorientat. Nu știu ce să răspund. Până la urmă am reușit să mă adun și să formulez o cerere pe care o intuisem mai dinainte:

"Pentru așa ceva ar trebui să primesc un timp de gândire!"

"Știam asta", mărturisi Stăpânul Casei. "Este motivul pentru care îți vom da un set de principii la care să te gândești. Ascultă și notează. E o decizie importantă, deci poți să te gândești trei luni, având în vedere tot ce îți spunem astăzi."

"Nu te-am ales la întâmplare, să știi! Nu acceptăm pe oricine în Casa noastră!" a adăugat Cain.

"Iată cele treizeci de principii pe care le-am dăruit copiilor mei. Ascultă-le bine și încearcă să le simți ca făcând parte din tine, nu doar să le înțelegi!" a spus Stăpânul.

Lordul Grimmus a început: "Primele cinci principii sunt cele mai importante și din ele derivă toate celelalte. Scrii? Unu: Armonia cu ceilalți și cu natura. A te armoniza cu toate înseamnă a nu înota împotriva curentului. De unde rezultă doi: Iubirea de toți și de toate. Iubirea adevărată te face să privești toate lucrurile cu exaltare, să fii mulțumit și chiar fericit că ele există, și să apreciezi cea mai mică insectă văzând în ea un miracol. De unde rezultă trei: Înțelepciunea, care e mai presus de inteligență și de dorințele egoiste, și care te eliberează din capcana cuvintelor și raționamentelor stricte. De unde rezultă patru: Ordinea, care înseamnă personalizarea și organizarea timpului, spațiului și vieții tale în așa fel încât tu formezi un microcosmos ordonat înscris în ordinea macrocosmosului. Pentru că fiecare om acționează ca un creator și ordonator de valori în spațiul și timpul lui, deci ca un mic Dumnezeu. De unde rezultă cinci: Echilibrul tuturor polarităților din tine, așa cum spuneam și la masă, ești vizitiul care ține frâiele și nu lasă o tendință să preia controlul.

Mai departe, dacă ești o persoană echilibrată atunci funcționează și șase: Autonomia sau Completitudinea, în sensul că nu ai nevoie de nimic și de nimeni ca să exiști, și nu ai nici o lipsă reală, sau problemă, în afară de lipsurile și de problemele pe care le creezi cu propria-ți minte. Și asta pentru că șapte: Viața vine din interior și trebuie să fii conștient că toate resursele și răspunsurile le găsești în tine, nu în altă parte. Opt: Respectul, de sine la fel de mult ca de ceilalți, fără de care autoaprecierea și aprecierea celorlalți față de tine, de care ai nevoie, scade. Nouă: Încrederea, în sine la fel de mult ca și în ceilalți. Ca să nu devii un om total lipsit de caracter trebuie să pornești mereu cu o idee pozitivă despre ce poți face, și să acorzi încredere ca să o poți primi în schimb. Zece: fii politicos și amabil cu toată lumea, chiar și când crezi că nu merită."

Lordul Scaramouche a continuat: "Unsprezece: Expresia de sine trebuie să îți fie desăvârșită, asta înseamnă că trebuie să fii sincer cu tine și să-ți manifești personalitatea așa cum este în toate domeniile, indiferent de ce spun ceilalți. Altfel ve suferi și vei fi gol pe dinăuntru. Doisprezece: Perspectiva nu trebuie să ți-o limitezi la ochii tăi, ci să te vezi prin mulți ochi. Treisprezece: Păstrează-ți simțul realității, dincolo de emoțiile pe care ți le provoacă tot ceea ce ți se întâmplă. Paisprezece: Independența, adică libertatea și voința de a acționa, prin care arăți că trăiești, și care vin din conștiința faptului că totul, în fiecare clipă, este la alegerea ta. Cincisprezece: Deschiderea, adică acceptarea comunicării, care înseamnă a ști să asculți la fel de mult ca și a ști să spui ce gândești.

Șaisprezece: Carpe Diem, sau, trăiește ca și cum ai muri mâine; nu ești trecutul tău și nici viitorul tău, ești prezentul permanent în mișcare, liber de regretele trecutului și de grijile viitorului. De unde rezultă următorul: Calm și seninătate, nu aștepți, nu îți faci griji, nu te grăbești, doar exiști. De unde rezultă scutul care te face mental indestructibil. Nouăsprezece: Voința Universului devine voința ta. Adică, fii deasupra ta și dincolo de tine ca să te poți supraveghea din afară, fii interesat de orice, fii acasă oriunde, fii liber și conștient de Universul din care ești parte. Douăzeci: Farul luminează doar într-o direcție, fă câte un singur lucru la un moment dat dar fă-l bine, căci nu ai nevoie să vezi toată scara, e de ajuns să vezi doar următoarea treaptă."

Lordul Hellequin a continuat: "Douăzeci și unu: Igiena mentală, care te ajută să vezi fiecare lucru în realitatea lui nu în a ta, prin urmare curăță mintea de gândurile care te fac să te simți rău și nu te agăța de idei care nu duc nicăieri. Douăzeci și doi: Scopul în sine, adică îți ești propriul scop în viață și trebuie să te dezvolți spiritual. Nu există finalitate, e un scop continuu și doar ființa limitată care ești te face să te gândești că ar trebui să existe un final. Douăzeci și trei: Nu te opune, nu reacționa, nu lupta și nu da atenție la ce îți face rău. Asta nu înseamnă ignoranță totală, ești băiat deștept și știi să interpretezi. Este un principiu legat de faptul că totul se întâmplă așa cum trebuie, și din orice ai ceva de învățat. Poți ajunge să suporți altfel, de exemplu, durerea fizică și frigul dacă știi să te împrietenești cu ele, să le percepi drept ceea ce sunt... (Stăpânul Casei se încruntă) Douăzeci și patru: Noutatea, descoperă tot ce are lumea de oferit, varietatea ei fără margini, din nou, fără margini! Douăzeci și cinci: Acceptarea lucrurilor așa cum sunt, ceea ce te va scăpa de o mulțime de nervi, știi ce se spune, că nu există accidente, și că uneori lucrurile care vin la tine trebuie luate ca atare, dar asta nu înseamnă că nu vei fi tu, sau că vei înceta să gândești în felul tău când îi auzi gândind pe alții.

Următorul principiu, Intensitatea lumii e în tine! Prin urmare experimentează cât mai multe lucruri, ești Dumnezeu care se trăiește și se gândește pe sine, deci lasă-l să se bucure de cât mai multă viață. Douăzeci și... unde eram? și șapte: Trebuie să știi exact ce-ți dorești de la viață, ce-ți dorești acum, azi, mâine, în următorul an. Douăzeci și opt: Frumusețea este adevărul tău. Douăzeci și nouă: Să nu renunți niciodată la Imaginație, ea este realitatea ta care o completează pe cea comună, a tuturor oamenilor. Și treizeci: Cât timp nu faci rău nimănui, fă ce vrei!"

Mă doare mâna de la viteza cu care am scris, și sunt năucit. Jezebel mi-a spus ceva dar nu am auzit-o. Nu am mai reușit să pun toată droaia de întrebări care se formaseră în tot timpul petrecut aici. Nu am avut puterea... Vocea Stăpânului m-a făcut din nou să tresar: "Acum vino să te îmbrățișez, ca semn al prieteniei sincere pe care ți-o ofer." Am ezitat o clipă, dar am cedat, poate din curiozitate. A fost o îmbrățișare destul de normală, făcând excepție de cele două brațe în plus.

Răsare soarele. Sala Pașilor Pierduți este învăluită într-o lumină feerică. Cei zece m-au îmbrățișat pe rând, apoi Grimmus mi-a spus: "Sunt convins că în mai puțin de trei luni te vei întoarce la noi!"

Am fost condus afară de către Jester, care și-a luat rămas bun cu o plecăciune. A rămas afară, urmărindu-mă cu privirea până am ieșit pe poartă.